Când totul se prăbușește: Povestea mea despre trădare, boală și lipsa sprijinului din familie

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să faci asta? Am urlat, cu vocea spartă de lacrimi, în mijlocul sufrageriei noastre, încă simțind mirosul străin al parfumului ieftin care plutea în aer. Era trecut de miezul nopții și tocmai mă întorsesem de la spital, unde Irina, fetița noastră de șapte ani, era internată cu pneumonie severă. Mă așteptam să-l găsesc pe Radu acasă, îngrijorat, poate cu ochii roșii de nesomn. Dar în loc de asta, am găsit o eșarfă necunoscută pe canapea și două pahare de vin pe masă.

Radu s-a uitat la mine cu o privire vinovată, dar și sfidătoare. — Nu e ce crezi, a murmurat el, evitând să mă privească în ochi. Dar știam. Știam dinainte să văd urmele rujului pe gulerul cămășii lui. Știam din felul în care mă evita în ultimele luni, din răspunsurile scurte și serile petrecute „la birou”.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am căzut pe marginea fotoliului și am început să plâng în hohote. — Irina e bolnavă, Radu! Copilul nostru e în spital! Cum ai putut?

El a tăcut. Apoi a ieșit din cameră fără să spună nimic. Am rămas singură, cu inima sfâșiată și cu o furie care mă ardea pe dinăuntru.

A doua zi dimineață, am luat primul autobuz spre orașul natal. Aveam nevoie de mama. Aveam nevoie de cineva care să mă țină în brațe și să-mi spună că totul va fi bine. Când am ajuns acasă la ea, am izbucnit în plâns înainte să apuc să spun ceva.

— Mamă… Radu m-a înșelat. Chiar aici, în casa noastră… în timp ce Irina era la spital!

Mama s-a uitat la mine cu o privire rece, aproape plictisită. — Eh, dragă, bărbații mai calcă strâmb. Nu ești nici prima, nici ultima. Poate că nu i-ai dat destulă atenție…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Cum poți să spui asta? Irina e bolnavă! Eu am stat nopți întregi lângă ea…

— Și? Ce vrei să fac? Să te plâng? Viața nu e dreaptă. Dacă vrei să-ți salvezi familia, întoarce-te acasă și fă-ți datoria de soție.

M-am ridicat brusc și am ieșit afară, trântind ușa. Aerul rece mi-a tăiat respirația. M-am simțit mai singură ca niciodată. Nu aveam pe nimeni. Prietenele mele erau ocupate cu viețile lor; tata murise de câțiva ani; sora mea era plecată în Italia.

În zilele următoare am mers mecanic între spital și casă. Irina mă întreba mereu: — Mami, când vine tati? De ce nu vine să mă vadă?

Nu știam ce să-i spun. Radu trimitea mesaje scurte: „Sunt ocupat”, „Am mult de lucru”, „O să vin mâine”. Dar nu venea niciodată.

Într-o seară, când Irina dormea liniștită după perfuzii, m-am prăbușit pe un scaun de pe holul spitalului și am început să plâng încet. O infirmieră mai în vârstă s-a apropiat de mine.

— Ce s-a întâmplat, mamă?

I-am spus totul. Ea m-a ascultat fără să mă întrerupă și apoi mi-a pus mâna pe umăr.

— Să nu-ți fie rușine să ceri ajutor. Dar dacă familia nu te sprijină, caută-ți sprijin în altă parte. Pentru tine și pentru copilul tău.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să vorbesc cu psihologul spitalului. La început mi-a fost greu să mă deschid, dar apoi am simțit că cineva mă ascultă cu adevărat.

Între timp, Radu a început să trimită bani pentru cheltuieli, dar nu a venit niciodată la spital. Mama mă suna din când în când doar ca să-mi spună să nu fac „vreo prostie” și să nu-l fac de râs pe Radu în fața rudelor.

Când Irina s-a făcut bine și am ajuns acasă, casa era rece și pustie. Radu nu mai dormea acolo; găsisem câteva haine lipsă din dulap. Într-o zi l-am sunat și i-am spus:

— Vreau să divorțăm.

A tăcut câteva secunde.

— Faci ce vrei. Oricum nu mai mergea nimic între noi.

Am simțit un gol imens în suflet, dar și o ușurare ciudată. În sfârșit puteam respira fără să mă simt vinovată pentru ceva ce nu făcusem eu.

Au urmat luni grele: procese, discuții despre custodie, priviri acuzatoare din partea rudelor lui Radu și chiar ale mamei mele. — O să crești singură un copil bolnav? Cine te mai ia pe tine acum?

Dar încet-încet am început să-mi regăsesc puterea. Am găsit un job part-time la o librărie micuță din oraș; Irina mergea la școală și se recupera încet după boală. Am cunoscut oameni noi care nu mă judecau după trecutul meu.

Într-o seară târzie de primăvară, stând pe balcon cu o cană de ceai în mână și privind cum adoarme orașul sub lumina felinarelor, m-am întrebat: De ce ne rănesc cel mai tare tocmai cei care ar trebui să ne fie alături? Și oare cât curaj trebuie să ai ca să te ridici atunci când toți ceilalți te lasă la pământ?