Când telefonul sună și doare: Povestea unei mame românce și a fiicei ei îndepărtate

— Mamă, ai putea să mă ajuți iar luna asta? Nu mai am cu ce să plătesc chiria.

Vocea Irinei răsună în telefon, subțire și grăbită, ca și cum ar vrea să termine cât mai repede conversația. Mă uit la Gheorghe, care stă la masă cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă cu acea expresie pe care am ajuns să o urăsc: amestec de neputință și reproș. Înainte să răspund, simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată. Nici a doua. De fapt, nici nu mai știu de câte ori am auzit aceeași rugăminte, spusă cu aceeași voce absentă.

— Irina, dragă, știi că te ajutăm cât putem, dar și noi avem cheltuieli…

— Mamă, nu-ți cer mult! Doar până iau salariul. Promit că vă dau înapoi!

Promisiunea asta o aud de doi ani. De când s-a mutat la București, viața noastră s-a transformat într-un șir nesfârșit de transferuri bancare și conversații scurte. Nu mai vorbim despre nimic altceva. Nu mă întreabă dacă mă doare spatele sau dacă Gheorghe a reușit să-și găsească de lucru după ce fabrica s-a închis. Totul se reduce la bani.

Închid telefonul și rămân cu privirea pierdută spre geamul aburit. Afară plouă mocănește. Gheorghe oftează adânc.

— Iar vrea bani?

Nu răspund. Îmi vine să țip, să plâng, să-i spun că nu mai pot. Dar nu pot nici să-i refuz copilului meu ajutorul. E Irina mea, fetița pe care am crescut-o cu atâta dragoste, pe care am ținut-o la piept când avea febră și plângea noaptea. Cum să-i spun „nu”?

— Mariana, trebuie să-i spui odată adevărul. Nu mai avem de unde! Ne-am împrumutat deja la vecina Ileana pentru medicamentele tale.

Îl știu pe Gheorghe: nu vorbește mult, dar când o face, e ca un verdict. Mă simt prinsă între două lumi: una în care sunt mama care dă totul pentru copilul ei și alta în care sunt femeia obosită, bolnavă, care nu mai are nimic de oferit.

Seara, mă așez pe marginea patului și privesc poza Irinei de la absolvire. Zâmbea larg, cu ochii strălucind de speranță. Atunci credeam că lumea e a noastră. Când a plecat la facultate, am plâns zile întregi. Îmi lipsea mirosul părului ei, râsul ei din bucătărie. Îi trimiteam pachete cu zacuscă și plăcinte ca să simt că încă are nevoie de mine.

Acum nu mai vrea decât bani.

Într-o duminică dimineață, primesc un mesaj: „Mamă, nu pot veni acasă de Paște. Am mult de lucru.” Mă uit la cozonacul neterminat și la ouăle vopsite cu grijă. Gheorghe tace. În casă miroase a singurătate.

Într-o zi, cedez. O sun eu prima.

— Irina, cum ești? Ai mâncat?

— Mamă, sunt ocupată acum. Te sun eu mai târziu.

Nu mă sună. Trec zile întregi fără nicio veste. Încep să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am sufocat-o prea mult? Poate i-am dat prea mult? Sau prea puțin?

Într-o seară, Gheorghe izbucnește:

— Nu vezi că nu-i pasă? Ne sună doar când are nevoie! De ce te mai chinui?

Îl privesc neputincioasă.

— E copilul nostru…

— Nu mai e copil! Are 27 de ani! Când o să învețe să se descurce singură?

Mă simt vinovată pentru fiecare leu trimis, dar și pentru fiecare dată când am vrut să spun „nu” și n-am avut curajul. Mamele nu refuză niciodată, nu-i așa?

Într-o zi primesc un plic acasă. E o scrisoare de la Irina. Scrisul ei tremurat mă face să-mi tremure mâinile.

„Mamă,
Știu că te-am dezamăgit. Știu că te-am folosit prea mult timp doar ca pe un bancomat. Dar mi-e greu aici. M-am împrietenit cu oameni care au totul și eu mă simt mereu în urmă. Mi-e rușine să-ți spun cât de singură sunt uneori. Mi-e rușine să vin acasă fără nimic. Îmi pare rău că nu ți-am spus toate astea până acum.
Te iubesc,
Irina”

Plâng în hohote pe marginea patului. Gheorghe vine lângă mine și mă ia în brațe fără să spună nimic.

În acea seară îi scriu Irinei un mesaj lung, fără reproșuri: „Te iubim orice ar fi. Vino acasă când poți. Nu ai nevoie de bani ca să fii copilul nostru.” Nu primesc răspuns imediat, dar simt că ceva s-a schimbat.

Poate că uneori trebuie doar să recunoaștem cât ne doare distanța asta dintre noi, ca să putem începe să ne regăsim.

Oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare când am uitat să ne ascultăm copiii cu adevărat?