Când soțul a plecat, iar eu am zâmbit: Povestea Anei din Ploiești

— Plec, Ana. Nu mai pot. Nu mai vreau.

Vocea lui Lucian răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era o marți seară, iar afară ploua mocănește. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, privind cum își trage geaca veche și își aruncă privirea peste umăr. Niciun cuvânt de rămas bun, nici măcar o lacrimă. Doar liniște. Și atunci am zâmbit. Un zâmbet amar, de eliberare, care mi-a urcat pe buze fără să-l pot opri.

Nu știu dacă a observat. Poate că da, poate că nu. Dar în clipa aceea am știut că nu mai există drum înapoi. Că tot ce am trăit în ultimii zece ani – certuri mocnite, tăceri apăsătoare, promisiuni nerespectate – s-a sfârșit. Și, ciudat, nu m-a durut. M-am simțit ușoară, ca și cum cineva mi-ar fi ridicat o povară de pe umeri.

— Ana, ce faci? Nu te duci după el? a întrebat mama, intrând în cameră cu pași grăbiți.

— Nu, mamă. Nu mai are rost.

Mama s-a uitat la mine ca la o străină. Pentru ea, divorțul era o rușine, un eșec personal care trebuia ascuns sub preș. Pentru mine era începutul.

A doua zi, am găsit pe masă un bilet: „Îmi pare rău că n-am fost omul de care aveai nevoie.” Atât. Am râs scurt și am aruncat hârtia la gunoi. În mintea mea răsunau vorbele lui Lucian din ultimii ani: „Nu ești niciodată mulțumită”, „Ce vrei mai mult?”, „Toată lumea are probleme”. Poate că avea dreptate. Poate că nu eram mulțumită pentru că nu mai știam cine sunt.

Prietenii au început să mă sune. Sanda, colega mea de la contabilitate, a venit cu o pungă de covrigi și două cafele.

— Ana, trebuie să ieșim din casă! Hai la film sau la o plimbare!

— Nu vreau nimic acum. Vreau doar să fiu singură.

— Singurătatea nu te ajută.

— Ba da, Sanda. Acum chiar mă ajută.

În zilele care au urmat, am descoperit cât de mult mă pierdusem în rutina zilnică: serviciu-casă-mâncare-curățenie-discutii despre facturi și rate. Nici nu-mi mai aminteam când râsesem ultima dată din toată inima sau când citisem o carte doar pentru mine.

Tata a venit într-o seară cu două beri reci și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Ana, știi că nu ești singură, da?

— Știu, tata. Dar trebuie să mă obișnuiesc cu mine însămi.

— Oamenii vorbesc prin cartier… Cică Lucian s-a mutat la o fată mai tânără.

Am ridicat din umeri. Nu mă mai durea. Poate că nici nu mă mai iubeam pe mine însămi destul cât să mă doară trădarea lui Lucian.

Într-o duminică dimineață, sora mea mai mică, Irina, a venit cu fiica ei de patru ani. Fetița s-a urcat direct în brațele mele și m-a întrebat:

— Tu de ce ești tristă?

— Nu sunt tristă, iubita mea. Sunt doar… altfel.

Irina m-a privit lung:

— Ana, ai nevoie de ajutor? Poate ar trebui să vorbești cu cineva…

— Nu vreau să vorbesc cu nimeni. Vreau doar să învăț să trăiesc altfel.

În fiecare seară adormeam târziu, cu gândurile răscolite: Ce am greșit? De ce nu am plecat eu prima? De ce am acceptat atâția ani să fiu nefericită? Răspunsurile nu veneau niciodată clar. Uneori plângeam în pernă, alteori mă uitam la tavan și îmi promiteam că mâine va fi altfel.

La serviciu toți șușoteau pe la colțuri. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la ea în birou:

— Ana, dacă ai nevoie de câteva zile libere…

— Nu vreau să fug de problemele mele. Vreau să le privesc în față.

A zâmbit trist și mi-a pus mâna pe umăr:

— Ești mai puternică decât crezi.

Au trecut luni de zile până când am început să simt că respir din nou. Am redecorat apartamentul – am aruncat perdelele vechi alese de Lucian și am cumpărat flori proaspete pentru fiecare cameră. Am început să gătesc doar pentru mine și să ascult muzica preferată fără să-mi fie teamă că deranjez pe cineva.

Într-o seară am ieșit singură la cinema. M-am așezat în ultimul rând și am râs la un film prostesc până mi-au dat lacrimile. Când am ieșit din sală ploua din nou – aceeași ploaie mocănească din seara când Lucian plecase – dar acum nu mă mai deranja. Am mers pe jos până acasă și m-am simțit vie.

Familia încă spera că ne vom împăca. Mama îmi repeta mereu:

— O femeie singură nu e fericită niciodată!

Dar eu știam că nu e adevărat. Fericirea nu vine din prezența unui bărbat lângă tine, ci din liniștea pe care o găsești în sufletul tău.

Într-o zi l-am întâlnit pe Lucian întâmplător la supermarket. Era cu o femeie blondă și râdea zgomotos. M-a privit scurt și a dat din cap jenat.

— Ana… Ce faci?

— Trăiesc, Lucian. Trăiesc cum n-am făcut-o niciodată până acum.

A plecat fără alte cuvinte. Iar eu am simțit pentru prima dată că trecutul nu mă mai apasă.

Acum stau la fereastră și privesc orașul luminat noaptea. Mă gândesc cât de mult m-am schimbat și cât de greu e drumul spre tine însăți după ani de compromisuri și tăceri forțate.

Oare câte femei trăiesc încă în umbra unei vieți care nu le aparține? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi? Poate că povestea mea va da curaj cuiva să facă primul pas spre libertate.