Când Sora Mea a Căzut Pradă Unei Înșelătorii: Povestea Unei Familii Încercate

— Ella, nu vezi că te minte? am izbucnit într-o seară, când am găsit-o din nou cu ochii în telefon, zâmbind la mesajele acelui necunoscut care îi promitea marea cu sarea.

Ea s-a întors spre mine, cu o privire obosită, dar încăpățânată. — Vlad, nu înțelegi. E singurul care mă ascultă, care mă face să simt că nu sunt invizibilă.

M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. De luni de zile încercam să o fac să vadă adevărul. Sora mea, Ella, avea 26 de ani și trăia cu mama noastră, Patricia, într-un apartament vechi din cartierul Militari. Mama era bolnavă de inimă și abia se putea ridica din pat uneori. Ella lucra la două joburi — dimineața la o brutărie, seara la un call-center — ca să ne țină pe linia de plutire. Eu, Vlad, fratele mai mare, mă zbăteam cu joburi temporare și datorii care nu se mai terminau.

Totul a început când am avut nevoie disperată de bani pentru chirie. Am sunat-o pe Ella, rușinat că iar trebuie să apelez la ea. Mi-a spus că nu poate să mă ajute luna asta. Am simțit cum mă sufocă furia și neputința. — Cum adică nu poți? Tu mereu ai pus familia pe primul loc! am strigat la telefon.

— Vlad, nu pot acum… am niște cheltuieli urgente. O să-ți explic altă dată.

Am simțit că ceva nu e în regulă. În seara aceea am venit acasă fără să anunț. Am găsit-o pe Ella plângând în fața laptopului, cu un plic de bani pe masă și conversația deschisă cu „Alexandru”, un bărbat pe care nu-l văzuse niciodată în realitate. I-am citit mesajele fără să cer voie. „Am nevoie de ajutorul tău, iubita mea. Firma mea are probleme cu banii blocați în străinătate. Dacă poți să-mi trimiți 2.000 de lei azi, promit că ți-i dau înapoi dublu.”

M-am înfuriat. — Ella! Nu vezi că e o țeapă? Nu-l cunoști! De ce îi dai bani?

Ea a izbucnit în plâns. — Tu nu știi cum e să fii singur! Să nu te vadă nimeni! El mă face să cred că pot fi iubită…

Mama a apărut în ușă, sprijinindu-se de perete. — Ce se întâmplă aici?

— Ella dă bani unui escroc! i-am spus mamei.

Mama a oftat adânc. — Las-o, Vlad. Poate are nevoie să creadă în ceva bun.

Dar eu nu puteam să stau cu mâinile în sân. Am început să caut informații despre „Alexandru”. I-am găsit poza pe un site de scam alert — era furată de la un model polonez. I-am arătat Ellei totul.

— Nu-mi pasă! Poate chiar are nevoie de ajutor! a țipat ea.

În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Eu încercam să o conving cu argumente raționale: statistici despre fraude online, povești similare din România, chiar și reportaje TV. Ea se retrăgea tot mai mult în sine, iar mama încerca să ne împace.

Într-o noapte, am auzit-o pe Ella vorbind la telefon:
— Da… am trimis banii… Da, știu că mă iubești… O să vin la tine la București când totul se rezolvă…

M-am simțit neputincios. A doua zi am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.
— Vlad, dacă o forțezi prea tare, o pierdem de tot… E fragilă după tot ce a trăit cu tata…

Mi-am amintit de copilăria noastră: tata plecase când eram mici, lăsând-o pe mama cu doi copii și datorii. Ella fusese mereu cea care ne ținea împreună — făcea micul dejun când mama era prea bolnavă, îmi spunea povești ca să nu plâng noaptea.

Acum rolurile se inversaseră și eu nu știam cum să o salvez fără să o rănesc.

Am încercat altceva: am rugat-o pe prietena mea, Ioana, psiholog, să vorbească cu ea sub pretextul unei întâlniri la cafea.

— Ella, ai simțit vreodată că cineva profită de bunătatea ta? a întrebat-o Ioana blând.

Ella a tăcut mult timp. — Poate… Dar dacă nu risc nimic niciodată, cum o să găsesc fericirea?

Ioana i-a zâmbit trist: — Fericirea nu vine din promisiuni goale sau din oameni care cer bani fără să ofere nimic real.

Ella a început să plângă și a recunoscut că se simte singură și invizibilă de când tata a plecat și mama s-a îmbolnăvit.

În acea seară, am stat toți trei la masă — eu, Ella și mama — și am vorbit deschis pentru prima dată după mult timp.

— Mi-e teamă că dacă nu ajut pe cineva sau dacă nu sunt bună cu toți… n-o să mă iubească nimeni niciodată, a spus Ella printre lacrimi.

Am luat-o de mână: — Noi te iubim oricum ai fi. Nu trebuie să dovedești nimic nimănui.

A doua zi a blocat numărul lui „Alexandru”. Dar rana rămâne încă deschisă.

Acum mă întreb: câți dintre noi nu am fi putut cădea pradă unei iluzii atunci când ne simțim singuri? Cât de greu e să recunoști că ai nevoie de ajutor înainte să fie prea târziu?