Când soacra decide pentru mine: Povestea unei voci pierdute și a curajului regăsit

— Zuzana, nu ai voie să semnezi nimic fără să mă consulți! vocea ascuțită a soacrei mele, Elena, a spart liniștea din bucătărie, unde mă chinuiam să-mi beau cafeaua de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cană, iar Marek, soțul meu, stătea între noi ca un copil prins la mijloc, evitând privirea mea. Aveam doar douăzeci și unu de ani și deja simțeam că viața mea nu-mi mai aparține.

Când m-am măritat cu Marek, aveam nouăsprezece ani și visam la o familie caldă, la o casă mică doar pentru noi doi. Dar realitatea s-a dovedit alta: am ajuns să locuim cu părinții lui, într-un apartament vechi din cartierul Titan. Elena era genul de femeie care nu suporta să piardă controlul, iar soțul meu era prea obișnuit să-i facă pe plac. La început am crezut că e doar o perioadă de tranziție, dar fiecare zi aducea o nouă umilință.

— Zuzana, ai pus prea multă sare în ciorbă! — Nu așa se spală rufele! — Nu te mai îmbrăca așa când ieși la piață! Fiecare gest al meu era analizat, criticat, corectat. Îmi simțeam sufletul strivit între pereții acelei case. Mama mea mă suna des și mă întreba dacă sunt bine. Mințeam mereu: „Da, mamă, totul e în regulă.”

Într-o seară, Marek a venit acasă cu un teanc de hârtii. — Mama zice că ar trebui să luăm un credit pentru apartamentul de la etajul trei. E o oportunitate bună, zice ea. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu vorbisem niciodată despre asta între patru ochi cu Marek. Mereu decidea Elena pentru noi.

— Și tu ce crezi? am întrebat încet.

— Păi… dacă mama zice că e bine…

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Nu mai eram partenera lui, ci doar o anexă la deciziile familiei lui. În noaptea aceea am plâns în baie, cu robinetul deschis ca să nu mă audă nimeni. M-am privit în oglindă și nu m-am mai recunoscut: ochii mei erau goi, obrajii supți de griji.

A doua zi dimineață, Elena m-a întâmpinat cu un zâmbet fals:

— Să nu uiți să semnezi actele azi! Și vezi să nu faci vreo prostie!

Am simțit că explodez. — Dar dacă nu vreau? am întrebat cu voce tremurată.

Elena a râs scurt: — Tu nu ai ce vrei aici. Aici se face cum zic eu!

Marek s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva absurd. — Zuzana, hai să nu ne certăm…

În acel moment am știut că trebuie să plec. Am intrat în camera noastră mică, am aruncat câteva haine într-o geantă și am sunat-o pe mama:

— Mamă, pot să vin la tine?

Vocea ei caldă mi-a dat curajul pe care îl pierdusem de mult:

— Oricând, fata mea.

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe scara blocului mi-am auzit numele strigat de Elena:

— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci!

Nu i-am răspuns. Am coborât treptele cu inima bubuind în piept și lacrimile curgându-mi pe obraji.

La mama acasă am dormit două zile fără să mă ridic din pat. Ea mi-a adus supă caldă și m-a mângâiat pe păr ca atunci când eram copil. — Nu ești vinovată că ai vrut să fii fericită, mi-a spus blând.

Au trecut săptămâni până când Marek m-a sunat. — Zuzana, hai acasă… Mama promite că nu se mai bagă.

Am râs amar. — Marek, tu nici măcar nu știi ce înseamnă „acasă”. Pentru tine acasă e acolo unde decide mama ta. Pentru mine acasă e acolo unde pot respira.

A urmat divorțul. Elena a răspândit zvonuri prin tot cartierul: că sunt nerecunoscătoare, că mi-am bătut joc de fiul ei. Prietenele mele au început să mă evite; unele dintre ele erau prietene cu Elena sau cu rudele ei. Am rămas singură cu mama și cu rușinea unui mariaj eșuat.

Dar încet-încet am început să-mi regăsesc vocea. Am găsit un job la o librărie mică din centru și am cunoscut oameni care m-au ascultat fără să mă judece. Am început să scriu într-un jurnal tot ce nu avusesem curajul să spun cu voce tare: frica mea de a fi singură, furia față de Marek, dorința de a fi iubită pentru ceea ce sunt.

Într-o zi, la librărie a intrat o femeie tânără care părea pierdută. S-a uitat la mine și mi-a spus încet:

— Nu știu ce să fac… Soacra mea decide tot pentru noi.

Am zâmbit trist și i-am spus povestea mea. La final a plâns și m-a îmbrățișat. Atunci am înțeles că nu sunt singură și că vocea mea poate ajuta alte femei care trec prin același coșmar.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță, dar e spațiul meu și nimeni nu-mi spune cum să trăiesc. Mama vine des la mine și bem cafeaua împreună dimineața, râzând de toate prostiile care altădată ne-ar fi făcut să plângem.

Uneori mă întreb: câte femei mai trăiesc încă sub umbra unei soacre care le fură vocea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj cuiva să-și regăsească propria voce.