Când soacra a spus: „Deci, luăm creditul?” – iar eu eram invizibilă. Povestea mea despre cum m-am întors la mama

— Deci, luăm creditul, nu? a întrebat doamna Viorica, cu ochii țintă la Radu, soțul meu, de parcă eu nici nu existam. Stăteam la masa din bucătăria lor, cu fața de masă veche, brodată, și simțeam că mă sufoc. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, dar nimeni nu părea să observe. Radu a dat din cap, fără să se uite la mine. — Da, mamă, cred că e cel mai bine.

Atunci am știut că nu mai sunt parte din povestea vieții mele. Eram doar o piesă de mobilier în casa lor, o prelungire a dorințelor altora. Nu a contat că eu eram cea care urma să plătească ratele la bancă, că eu visam la o casă mică doar pentru noi doi, nu la apartamentul vechi al părinților lui, pe care voiau să-l renoveze cu banii noștri.

M-am îndrăgostit de Radu într-o vară fierbinte, la mare. El era calm, blând, cu ochii aceia verzi care promiteau liniște. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede. Mama mi-a spus: „Nu te grăbi, Ilinca, viața nu e ca în filme.” Dar eu nu am ascultat-o. Am crezut că dragostea ne va ține uniți împotriva oricărui necaz.

După nuntă, am ajuns în apartamentul părinților lui Radu din București. „Doar până strângem bani pentru ceva al nostru”, mi-a promis el. Dar lunile s-au transformat în ani. Soacra mea era peste tot: în bucătărie, în dormitorul nostru când făcea curat fără să întrebe, în discuțiile despre viitorul nostru. Tata-socru era mai tăcut, dar privirea lui spunea totul: „Ești aici doar pentru că noi permitem.”

La început am încercat să mă fac plăcută. Am gătit, am făcut curat, am adus flori în casă. Dar orice făceam era criticat: „Nu așa se face ciorba”, „De ce ai pus hainele așa?”, „Radu nu mănâncă asta”. Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă și am găsit hainele mele aruncate pe pat pentru că „ocupau prea mult loc în dulap”, am izbucnit:

— Doamnă Viorica, vă rog frumos să-mi respectați lucrurile!

A tăcut o clipă, apoi a zâmbit fals:

— Draga mea, aici e casa noastră. Dacă nu-ți convine… știi unde e ușa.

Radu a tăcut. Mereu tăcea când era vorba de mama lui. Îl iubeam, dar simțeam cum mă pierd pe mine cu fiecare zi petrecută acolo.

Apoi a venit discuția despre credit. Soacra voia să renoveze apartamentul și să-l treacă pe numele lui Radu. Eu trebuia doar să semnez și să plătesc. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau asta. Când am încercat să spun ceva, Viorica m-a întrerupt:

— Ilinca, tu nu înțelegi cum merg lucrurile. Noi știm mai bine.

În noaptea aceea am plâns pe ascuns în baie. Mi-am sunat mama:

— Mamă, nu mai pot… Simt că nu mai sunt eu.

Vocea ei caldă m-a liniștit:

— Ilinca, vino acasă dacă simți că nu mai poți. Ușa mea e mereu deschisă.

Am stat încă două luni acolo, încercând să mă conving că va fi bine. Dar fiecare zi era o luptă: certuri mărunte, priviri reci, decizii luate fără mine. Într-o dimineață, când soacra mi-a spus că ar trebui „să mă gândesc serios la un copil”, am simțit că explodez.

— Nu pot aduce un copil într-o casă unde nici eu nu sunt bine!

Radu s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.

— Ilinca, exagerezi. Mama vrea doar ce e mai bine pentru noi.

— Pentru noi? Sau pentru ea?

A fost ultima noastră ceartă adevărată. În seara aceea mi-am făcut bagajele și am plecat la mama. Nu am luat decât câteva haine și jurnalul meu vechi.

Mama m-a primit cu brațele deschise. Am dormit trei zile fără să mă ridic din pat. Apoi am început să mă regăsesc: am ieșit la plimbare prin cartierul copilăriei mele din Ploiești, am băut cafea cu mama pe balcon și am vorbit ore întregi despre tot ce nu avusesem curaj să spun.

Radu m-a sunat de câteva ori. La început supărat:

— Cum poți să faci asta? Ce o să zică lumea?

Apoi mai blând:

— Hai acasă… Putem încerca din nou.

Dar eu știam că „acasă” nu mai era acolo unde eram invizibilă.

Au trecut luni până când am reușit să respir din nou fără teamă. Am găsit un job nou la o librărie mică din oraș și mi-am făcut prieteni noi. Mama m-a susținut mereu:

— Ești puternică, Ilinca. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine trebuie să fii.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine plecând. Dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru căsnicia mea sau dacă vina e doar a mea că nu m-am adaptat la familia lui Radu. Dar apoi îmi amintesc cât de mică mă simțeam acolo și cât de mult contează să fii văzut și auzit.

Poate că nu toate poveștile de dragoste au final fericit. Dar cred că uneori curajul adevărat e să pleci atunci când toți se așteaptă să rămâi.

Oare câte femei trăiesc azi invizibile în propriile vieți? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”?