Când nepotul pleacă, rămâne liniștea… sau golul?

— Mamaie, te rog, doar două ore! Nu am cu cine să-l las pe Darius, trebuie să ajung la serviciu, mă roagă Ioana, fiica mea cea mică, cu vocea tremurândă de oboseală și stres.

Îmi privesc nepotul care se joacă pe covor, cu mașinuțele răspândite peste tot. Îl iubesc, Doamne, cât îl iubesc! Dar simt cum mă apasă în piept o greutate pe care nu pot s-o explic. Nu e vina lui Darius. Nu e vina Ioanei. Dar nici a mea nu e că simt că nu mai am aer.

— Bine, Ioana, rămâne la mine. Du-te liniștită, îi spun, încercând să-mi ascund ezitarea.

Ușa se trântește după ea și rămân singură cu Darius. Îmi zâmbește larg, cu dințișorii lui mici, și mă întreabă:

— Mamaie, ce facem azi?

Îmi vine să plâng. Nu pentru că nu-l iubesc. Ci pentru că simt că nu mai sunt eu. De când am ieșit la pensie, toată lumea a presupus că viața mea se învârte în jurul nepoților. Că nu mai am vise, dorințe, sau nevoie de timp pentru mine.

În fiecare zi, altcineva are nevoie de mine: ba Ioana, ba Andreea — cealaltă fată a mea — care mă sună să-i iau copiii de la școală, ba băiatul meu, Radu, care mă roagă să-i gătesc ceva „ca la mama acasă”.

Nu mă plâng. Sau cel puțin așa îmi spun. Dar adevărul e că mă simt invizibilă. Ca și cum existența mea ar fi doar o extensie a nevoilor lor.

Într-o zi, după ce Darius pleacă acasă cu mama lui, mă prăbușesc pe canapea și simt o ușurare vinovată. În sfârșit liniște! Dar apoi vine și golul. Ce fac eu cu liniștea asta? Cine sunt eu fără ei?

Soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum trei ani. De atunci, casa e prea mare și prea tăcută. Prietenele mele sunt ori bolnave, ori plecate la copii în străinătate. Uneori mă gândesc să mă apuc de pictat din nou — era pasiunea mea când eram tânără — dar mereu apare ceva: o febră la unul dintre nepoți, o urgență la serviciul fetelor.

Într-o seară, la masă cu toții adunați, Andreea spune:

— Mamă, ce noroc avem cu tine! Nu știu ce ne-am face dacă nu ai fi tu să ne ajuți.

Toți râd și aprobă. Eu zâmbesc mecanic. În mintea mea urlu: „Dar eu ce noroc am cu mine?”

Într-o zi, am curajul să-i spun Ioanei:

— Mamă, știi… Poate ar trebui să vă gândiți la o bonă sau la un afterschool pentru Darius. Simt că nu mai pot face față mereu.

Se uită la mine ca și cum i-aș fi spus că nu-l mai iubesc pe nepot.

— Cum adică? Tu ești bunica! Cine să-l crească dacă nu tu?

Mă simt vinovată. Mă simt egoistă. Dar oare chiar sunt?

Încep să vorbesc tot mai des cu vecina mea, tanti Viorica. Ea are trei nepoți în Italia și îi vede doar pe video call.

— Să știi că nici așa nu-i bine, îmi spune ea oftând. Dar măcar am timp să citesc, să merg la biserică… Să fiu eu.

Mă gândesc la anii în care am muncit ca asistentă medicală într-un spital din București. La nopțile nedormite, la pacienții care-mi mulțumeau cu lacrimi în ochi. Atunci aveam un rost clar. Acum parcă sunt doar o umbră care se strecoară printre dorințele altora.

Într-o duminică dimineață, primesc un telefon de la Radu:

— Mamă, poți să vii până la noi? Am rămas fără mâncare și copiii vor sarmale…

Îmi vine să țip: „Nu! Azi vreau să merg în parc! Azi vreau să pictez!” Dar spun doar:

— Vin imediat.

Pe drum plâng în tăcere. Oare chiar nu merit și eu o zi pentru mine?

Seara aceea e diferită. Mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, cu părul alb și ochii triști. Îmi promit că de mâine voi face ceva pentru mine.

A doua zi dimineață îmi cumpăr culori și pânze. Încep să pictez din nou. La început tremur de emoție și teamă — dacă nu mai știu? Dar mâinile mele își amintesc mișcările vechi.

Când Ioana mă sună iar:

— Mamaie, poți azi?

Îi spun:

— Azi nu pot, mamă. Azi pictez.

E tăcere la celălalt capăt al firului. Apoi aud un oftat și un „Bine…”.

Mă simt vinovată din nou. Dar și liberă.

Seara primesc un mesaj de la Andreea: „Mamă, ești bine? Ai nevoie de ceva?”

Le răspund simplu: „Azi am pictat.”

Nu știu dacă vor înțelege vreodată cât de greu mi-a fost să spun „nu”. Dar știu că dacă nu o fac acum, n-o voi face niciodată.

Oare câte bunici din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare când vom avea curajul să spunem ce simțim cu adevărat?