Când mi-au vrut să-mi ia numele și copilul: Povestea unei mame care nu a cedat

— Nu ai niciun drept asupra lui! E copilul nostru, nu al tău! — vocea soacrei mele, Elena, a spart liniștea dimineții ca un ciob de sticlă în carne vie. Eram în bucătăria lor, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, iar fiul meu, Vlad, se juca pe covor cu mașinuțele lui. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu privirea în pământ, incapabil să spună ceva. Simțeam cum tot aerul din cameră devine greu, sufocant.

Nu știu când am ajuns aici. Poate totul a început cu acele mici remarci ale Elenei: „Nu știi să gătești ca lumea”, „Vlad e mereu răcit de când îl lași să stea desculț”, „Radu era mai fericit înainte să te cunoască”. La început am încercat să le ignor. Dar după ce am născut, Elena a început să vină zilnic la noi, sub pretextul că mă ajută. În realitate, încerca să preia controlul asupra vieții noastre. Radu nu vedea nimic greșit; „E mama mea, vrea doar să ajute”, îmi spunea mereu.

Adevărul e că nu m-am simțit niciodată acceptată în familia lor. Numele meu, Irina Popescu, era mereu rostit cu o ușoară grimasă de Elena. Când am spus că vreau ca Vlad să poarte numele meu de fată ca al doilea prenume, a izbucnit un scandal monstru. „Ce-i cu prostiile astea moderne? Copilul poartă numele tatălui și gata!”

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Radu despre faptul că nu mă susține în fața mamei lui, am decis să plec pentru câteva zile la părinții mei din Ploiești. Vlad avea atunci trei ani. Când m-am întors acasă, am găsit ușa încuiată și bagajele mele pe palier. Radu nu răspundea la telefon. Am sunat la interfon, iar Elena mi-a răspuns rece: „Radu și Vlad nu mai au nevoie de tine. Du-te la ai tăi!”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am stat pe scara blocului ore întregi, plângând și încercând să-mi dau seama ce să fac. Până la urmă am mers la poliție. Mi-au spus că nu pot interveni fără un ordin judecătoresc și că trebuie să vorbesc cu un avocat. Părinții mei au venit după mine și m-au dus acasă la ei.

Au urmat luni de coșmar: procese, avocați, vizite scurte și reci la Vlad sub supravegherea Elenei, care îmi arunca priviri pline de ură și dispreț. „Vezi? Nici nu știe să spună mama!”, îmi șoptea batjocoritor când Vlad se agăța de ea și nu voia să vină la mine.

Radu părea tot mai absent. La fiecare întâlnire părea că e acolo doar din obligație. Când l-am întrebat de ce nu mă susține, mi-a spus doar: „Nu vreau scandaluri. Mama știe mai bine.”

Într-o zi, după o vizită la Vlad în care băiatul abia a vrut să mă îmbrățișeze, m-am prăbușit pe banca din fața blocului lor și am plâns în hohote. O femeie în vârstă s-a apropiat de mine:
— Ce s-a întâmplat, draga mea?
— Mi-au luat copilul… Nu mă lasă să-l văd decât când vor ei…
— Să nu te lași! Să lupți! Copilul are nevoie de mama lui!

Cuvintele ei mi-au dat putere. Am început să caut ajutor: psiholog pentru mine, avocat specializat în dreptul familiei, grupuri de sprijin pentru mame singure. Am scris scrisori către Protecția Copilului, am adunat martori care puteau confirma că am fost o mamă bună.

Procesul a durat aproape doi ani. În tot acest timp am trăit cu sufletul la gură, temându-mă că Vlad mă va uita sau că Elena va reuși să-l întoarcă definitiv împotriva mea. La fiecare termen de judecată simțeam cum mi se taie picioarele când îi vedeam pe Radu și Elena intrând împreună în sală, ținându-l pe Vlad de mână.

Într-un final, judecătorul a decis custodie comună și Vlad a început să stea alternativ la mine și la Radu. Primele zile au fost grele — băiatul era confuz, plângea după bunica lui și refuza să doarmă singur. Dar încet-încet am reușit să reconstruim legătura noastră. I-am povestit despre copilăria mea, i-am arătat poze cu mine mică și i-am spus cât de mult îl iubesc.

Elena nu s-a împăcat niciodată cu decizia instanței. De fiecare dată când îl aduceam pe Vlad înapoi la Radu, mă privea ca pe un dușman de moarte. Dar eu am învățat să nu-i mai dau putere asupra mea.

Au trecut cinci ani de atunci. Vlad e acum un băiat vesel, curios și sensibil. Încercăm să păstrăm un echilibru între cele două lumi ale lui — una plină de reguli stricte și tradiții vechi la tatăl lui și alta mai deschisă și caldă la mine.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am luptat atât de mult sau dacă ar fi fost mai ușor să renunț. Dar apoi îl văd pe Vlad cum vine alergând spre mine cu brațele deschise și știu că n-aș fi putut trăi altfel.

Oare câte mame trec prin asta în România? Câte dintre noi suntem nevoite să ne luptăm pentru dreptul elementar de a fi mame? Voi ce ați fi făcut în locul meu?