Când mama soacră nu știe să plece: Povestea unei uși închise și a inimii deschise

— Nu deschide, Ilinca, te rog! a șoptit soțul meu, Vlad, cu voce joasă, dar încordată, în timp ce soneria răsuna pentru a treia oară. M-am oprit în mijlocul holului, cu mâna pe clanță, simțind cum inima îmi bate nebunește. Afară ploua cu găleata, iar silueta mamei lui se profila clar prin sticla mată a ușii. Era a treia oară luna asta când venea neanunțată.

— Nu pot să o las afară pe ploaia asta, Vlad! am răspuns, încercând să-mi ascund tremurul din glas. Dar nici nu mai pot trăi cu stomacul strâns de fiecare dată când aud soneria.

Vlad a oftat și s-a retras în sufragerie, lăsându-mă singură cu decizia. Am deschis ușa. Mama soacră, doamna Mariana, a intrat val-vârtej, scuturându-și umbrela peste covorul proaspăt aspirat.

— Vai de mine, Ilinca, ce frig e afară! Nici nu știi ce zi am avut! Și ce bine miroase la tine! Ce-ai gătit? Sper că nu iar paste din alea fără gust…

Am strâns din dinți. Era mereu la fel: critica tot ce făceam, de la mâncare la modul în care îmi creșteam fetița, pe Mara. M-am dus la bucătărie să-i fac un ceai, încercând să ignor privirea ei evaluatoare care mă urmărea peste tot.

— Mara e la teme? Să nu-i dai voie la tabletă după ora șapte! Știi că nu-i face bine la ochi. Și Vlad? Tot la calculator? Of, Ilinca, tu nu știi să ții o casă ca lumea…

Am simțit cum mă sufoc. De ani de zile încercam să fiu nora perfectă: găteam după rețetele ei, făceam curat obsesiv înainte să vină, îi ascultam sfaturile chiar și când mă dureau. Dar nimic nu era suficient. În seara aceea însă, ceva s-a rupt în mine.

— Doamnă Mariana, vă rog… am început, dar vocea mi-a tremurat. Aș vrea să vă rog ceva: data viitoare să ne sunați înainte să veniți. Avem nevoie de puțin spațiu.

A tăcut brusc. Ochii ei mari s-au mărit și mai tare.

— Cum adică? Eu sunt mama lui Vlad! Vin când vreau! Ce spațiu? Ce-i cu prostiile astea moderne?

Vlad a apărut în pragul sufrageriei. M-a privit lung, apoi s-a uitat la mama lui.

— Mama, Ilinca are dreptate. Avem nevoie de intimitate. Te rog să ne anunți înainte.

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Mariana s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Bine! Dacă așa vreți voi… Să nu ziceți că n-am încercat să vă ajut! Să vedem cât rezistați fără mine!

A trântit ușa și a plecat în ploaie. Am rămas cu Vlad și Mara privind unul la altul, fără cuvinte. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

În zilele următoare, liniștea din casă era ciudată. Vlad era tăcut, Mara întreba mereu de bunica ei. Eu mă simțeam ca un criminal: oare am făcut bine? Oare am distrus familia?

Apoi au început telefoanele: sora lui Vlad, Anca, m-a sunat furioasă.

— Cum ai putut să-i vorbești așa mamei? Ea doar voia să vă ajute!

Prietenii mei îmi spuneau că am făcut bine. Dar rudele lui Vlad mă priveau ca pe o străină.

Într-o seară, Mara a venit la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce nu mai vine bunica?

Am înghițit în sec.

— Pentru că uneori oamenii au nevoie de puțin timp singuri ca să fie fericiți împreună mai târziu.

Dar nici eu nu eram sigură că spun adevărul.

Au trecut două săptămâni până când Mariana a sunat din nou la ușă. De data asta, Vlad i-a deschis. A intrat tăcută, cu ochii roșii de plâns.

— Am stat și m-am gândit… Poate că am exagerat și eu. Dar mi-e greu să stau singură acasă. Voi sunteți tot ce am…

M-am apropiat de ea și i-am luat mâna.

— Și noi avem nevoie de tine. Dar avem nevoie și de spațiu ca să fim o familie unită.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

În acea seară am stat toți trei la masă și am vorbit deschis pentru prima dată despre granițe, despre nevoile fiecăruia și despre cât de greu e să schimbi obiceiuri vechi într-o familie românească unde toată lumea crede că are dreptul să intre oricând în viața celuilalt.

Acum, când aud soneria, nu mai tresar. Dar încă mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc cu frica de a-și apăra liniștea? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „nu” fără să pierdem dragostea celor din jur?