Când Mama Soacră Devine Umbra Mea: Povestea Unei Femei Între Datorie și Libertate

— Camelia, ai pus sare în ciorbă? Nu simt nimic!
Vocea Elenei răsună din bucătărie, ascuțită ca o lamă. Mă opresc din spălatul vaselor și inspir adânc, încercând să nu răbufnesc. E a treia oară săptămâna asta când îmi critică mâncarea. Mă uit la ceas: 18:45. În curând vine și Mihai, soțul meu, acasă. Îmi imaginez deja privirea lui obosită, cum va încerca să evite orice discuție tensionată.

— Da, mamă Elena, am pus. Poate nu s-a dizolvat bine, îi răspund cu voce joasă.

— Eh, pe vremea mea nu se gătea așa. Dar lasă, nu toți avem talent la bucătărie, oftează ea teatral, apoi iese din cameră, lăsând în urmă un miros de supă și reproșuri.

Mă simt mică. Mă simt invizibilă. De când Elena s-a mutat la noi, după ce a rămas văduvă, casa mea nu mai e a mea. Fiecare colț e supravegheat, fiecare gest analizat. Îmi amintesc cum era înainte: râdeam cu Mihai, ne uitam la filme până târziu, ne certam și ne împăcam fără martori. Acum, orice discuție se transformă într-o piesă de teatru cu public.

Într-o seară, după ce Mihai s-a întors de la muncă, am încercat să-i spun ce simt.

— Mihai, nu mai pot. Parcă nu mai am aer în casa asta. Mama ta… nu mă lasă să fiu eu.

El a oftat și s-a uitat în podea.

— Ce vrei să fac? E mama. Nu pot s-o las pe drumuri. Știi că nu are pe nimeni.

— Știu… dar eu? Eu pe cine am?

A tăcut. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie tot mai adâncă. În acea noapte am plâns în baie, cu robinetul pornit, ca să nu mă audă nimeni.

Zilele au început să semene între ele. Elena comenta orice: cum spăl rufele, cum cresc copiii, cum mă îmbrac. Când încercam să-i răspund, Mihai mă ruga să nu fac scandal. „E bătrână, las-o să vorbească”, îmi spunea. Dar fiecare cuvânt al ei era ca o picătură chinezească pe sufletul meu.

Într-o duminică, la masă, fiica mea cea mică, Ilinca, a vărsat supa pe fața de masă. Elena a sărit imediat:

— Vezi? Nu-i înveți nimic! Pe vremea mea copiii nu făceau așa!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Destul! Nu mai pot! Nu mai suportați nimic din ce fac! Nimic nu e bine!

Mihai s-a ridicat brusc de la masă.

— Camelia, nu aici! Nu în fața copiilor!

Am fugit în dormitor și am trântit ușa. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng. M-am întrebat: când am ajuns să nu mai fiu stăpână pe viața mea? Când am devenit doar „noră”, nu Camelia?

Au urmat zile reci între mine și Mihai. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, copii. Noaptea dormeam spate în spate. Elena părea mulțumită: ordinea ei domnea în casă.

Într-o zi, la școală, Ilinca a desenat o casă cu trei camere. Într-una era o femeie tristă. Învățătoarea m-a chemat la o discuție.

— Doamnă Popa, Ilinca e mereu tăcută. A spus că acasă e „liniște apăsătoare”. S-a întâmplat ceva?

Am simțit cum mă sufoc. Copiii mei simțeau tot ce încercam să ascund. Am ajuns acasă și m-am uitat la Elena, care cosea la fereastră. Am vrut să-i spun tot ce mă doare, dar m-am oprit. Ce rost avea? Mihai nu mă susținea, copiii sufereau și ei.

În acea seară, după ce toți au adormit, am ieșit pe balcon și am privit orașul. M-am întrebat dacă mai există vreo cale de ieșire. Să plec? Să divorțez? Să accept că viața mea nu-mi mai aparține?

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Ana.

— Nu mai pot, Ana. Mă simt captivă în propria casă. Nu mai știu cine sunt.

— Camelia, nu ești singura. Și eu am trecut prin asta cu soacra. Dar trebuie să-ți găsești vocea. Să-i spui lui Mihai ce simți, altfel te pierzi de tot.

Am prins curaj. În acea seară, după ce copiii au adormit, i-am spus lui Mihai totul. Fără țipete, fără lacrimi. Doar adevărul gol:

— Dacă nu găsim o soluție, mă pierd. Nu mai pot trăi așa. Ori găsim un echilibru, ori fiecare merge pe drumul lui.

Mihai a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— N-am știut că e atât de rău. O să vorbesc cu mama. Poate găsim o soluție… Poate merge la sora ei câteva luni.

Nu știu ce va fi. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că am dreptul să cer ceva pentru mine. Că nu sunt doar „noră”, ci și femeie, mamă, om.

Mă întreb: câte femei trăiesc în tăcere aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?