Când mama soacră cere imposibilul: O dramă la masa de Crăciun

— Eszter, ai pus destulă varză acră? Nu uita, sarmalele trebuie să fie exact ca la mine acasă!
Vocea Ilonei răsuna în bucătăria mică, aburită de mirosul de carne și condimente. Mâinile îmi tremurau ușor în timp ce rulam ultima sarma, încercând să nu las să se vadă cât de mult mă apasă prezența ei. Era Ajunul Crăciunului, iar în fiecare an, masa festivă devenea un câmp de bătălie între dorința mea de a-mi pune amprenta și așteptările rigide ale soacrei mele.

— Ilona, cred că anul acesta o să încerc o variantă puțin diferită. Am găsit o rețetă care mi se pare interesantă, cu puțin cimbru și afumătură, cum făcea bunica mea în Ardeal, am spus cu voce joasă, dar fermă.

Ilona s-a oprit din tăiatul cepei și m-a privit ca și cum tocmai i-aș fi spus că vreau să pun zahăr în ciorbă.

— Eszter, nu înțelegi? La noi în familie sarmalele se fac așa cum le făcea mama mea! Nu e loc de improvizații la masa de Crăciun!

Simțeam cum mi se strânge stomacul. De ani de zile încercam să-i fac pe plac, chiar dacă nu-mi plăcea gustul sarmalelor ei. Anul trecut am stat până la două noaptea să le gătesc după rețeta ei, iar dimineața mi-a spus că „nu au ieșit ca la mama acasă”. Am plâns în baie, cu mâinile mirosind a varză și carne.

Soțul meu, Radu, a intrat în bucătărie tocmai când tensiunea atingea apogeul.

— Ce se întâmplă aici? S-a întâmplat ceva?

Ilona s-a uitat la el cu ochii umezi:

— Fiule, soția ta vrea să strice tradiția! Sarmalele noastre nu se fac cu cimbru!

Radu s-a uitat la mine, apoi la mama lui. Știam că urmează acel moment stânjenitor când trebuie să aleagă de partea cui e.

— Mamă, poate ar trebui să-i dai o șansă lui Eszter. Până la urmă, și ea face parte din familie acum.

Ilona a oftat adânc și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură cu Radu și cu sarmalele mele imperfecte.

— Eszter, nu vreau să te superi… dar știi cât ține mama la tradiții. Poate ar fi mai bine să faci două tăvi: una ca la ea și una ca la tine.

M-am uitat la el cu lacrimi în ochi:

— Și eu când o să simt că fac parte din familia asta? Mereu trebuie să mă adaptez eu… Nimeni nu încearcă să mă cunoască pe mine cu adevărat.

Radu a tăcut. Știa că am dreptate. De când ne-am mutat în București, simțeam mereu că sunt „fata din Ardeal”, cea care nu știe să gătească „ca lumea”, cea care vorbește prea încet sau prea politicos. La fiecare masă festivă, Ilona găsea ceva de criticat: ba cozonacul nu era destul de pufos, ba salata boeuf avea prea multă maioneză.

În seara aceea, am decis să fac doar sarmalele mele. Am pus cimbru, am adăugat afumătura preferată și am lăsat totul să fiarbă încet, ca la bunica acasă. Când am scos tava din cuptor, mirosul m-a făcut să plâng de dor. Mi-am amintit de serile lungi din copilărie, când mama și bunica povesteau lângă sobă și râdeau din orice nimic.

La masă, atmosfera era tensionată. Ilona gusta din sarma cu o privire critică. Toți așteptau verdictul ei ca pe o sentință.

— Nu e rău… dar nu e ca la mine acasă, a spus sec.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Dar apoi am văzut-o pe Mara, fiica mea de opt ani, cum ia încă o porție și zâmbește:

— Mami, sunt cele mai bune sarmale din lume!

Atunci am știut că am făcut ce trebuia. Pentru prima dată în mulți ani, m-am simțit liberă. Nu mai eram doar nora care trebuie să se conformeze; eram Eszter, femeia care aduce ceva nou în familie.

Seara târziu, Ilona a venit la mine în bucătărie. Am crezut că va urma o nouă ceartă.

— Eszter… poate că am fost prea dură cu tine. Știi… și eu m-am certat cu soacra mea pentru sarmale. Dar n-am avut niciodată curajul să fac altfel decât mi-a spus ea.

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o pe Ilona nu ca pe o adversară, ci ca pe o femeie care a trăit toată viața cu teama de a nu greși.

— Poate anul viitor facem împreună sarmalele… fiecare cum știe mai bine?

Am zâmbit printre lacrimi și am dat din cap.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim pe placul altora? Când avem curajul să fim noi înșine? Poate că adevărata familie începe atunci când ne acceptăm unii pe alții cu tot cu diferențele noastre.