Când lumea mea s-a prăbușit: Povestea unei acuzații nedrepte

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta, Ioana? Ți-am dat totul! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, spartă de ploaia care bătea în geamuri. Ținea în brațe o geantă veche, iar ochii lui, altădată blânzi, erau plini de furie și dezamăgire. Pe masa dintre noi, biberonul lui Vlad tremura ușor, ca și cum ar fi simțit tensiunea din aer.

Nu știam ce să spun. Mă uitam la el, la omul cu care îmi jurasem credință la biserica din sat, la omul care mă ținuse de mână când am născut. — Radu, nu e adevărat… Nu am făcut nimic! — am șoptit, dar vocea mi s-a frânt. Nu m-a crezut. Nici măcar nu a vrut să mă asculte. A trântit ușa și a plecat fără să privească înapoi.

Așa a început sfârșitul lumii mele. Aveam douăzeci și șapte de ani, un copil de două luni și o inimă sfărâmată. În satul nostru mic din Buzău, veștile circulau mai repede decât vântul. A doua zi deja auzeam șoapte pe la colțuri: „Ai auzit? Ioana l-a înșelat pe Radu… Săracul băiat!”

Mama a venit la mine cu ochii roșii de plâns. — Ce-ai făcut, fată? Cum ai putut să-l pierzi pe Radu? — Dar nici ea nu m-a crezut. Nici măcar nu a vrut să audă adevărul meu. Sora mea, Ana, a încercat să mă apere, dar era prea tânără și prea slabă în fața valului de bârfe.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Vlad plângea nopți întregi, iar eu nu aveam nici măcar cu cine să împart tăcerea casei goale. M-am dus la primărie să întreb de alocație, dar doamna de acolo m-a privit cu milă și mi-a spus: — Greu e să fii mamă singură… Dar poate că ți-ai făcut-o cu mâna ta.

Am încercat să găsesc de lucru. La brutăria din sat nu m-au primit: „Nu vrem scandaluri aici”, mi-a spus tanti Maria, care mă știa de mică. La magazinul alimentar am primit doar câteva ore pe săptămână, pe bani puțini. Mergeam acasă cu mâinile crăpate și cu sufletul gol.

Într-o seară, când Vlad avea febră mare și nu aveam bani de medicamente, am bătut la ușa vecinei mele, doamna Stanca. M-a privit lung, apoi mi-a întins o cutie cu sirop pentru copii. — Să nu-i faci rău copilului pentru păcatele tale, Ioana…

M-am prăbușit pe scări și am plâns până n-am mai avut lacrimi. De ce nimeni nu mă credea? De ce era atât de ușor pentru toți să mă judece?

Au trecut luni. Vlad a început să râdă și să meargă de-a bușilea prin casă. În fiecare zi mă agățam de zâmbetul lui ca de o ancoră. Îmi spuneam că trebuie să fiu puternică pentru el. Dar nopțile erau cele mai grele. Îmi aminteam cum Radu îmi mângâia părul și îmi promitea că vom fi mereu împreună. Îmi aminteam cum râdeam toți trei la masa din bucătărie, înainte ca totul să se destrame.

Într-o zi, l-am văzut pe Radu în piață. Era cu fratele lui mai mare, Mihai. M-a privit scurt, apoi și-a întors capul. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am apropiat totuși.

— Radu… te rog… Vlad are nevoie de tine. Nu vrei măcar să-l vezi?

— Nu e copilul meu! — a spus el printre dinți. — Și dacă vrei bani sau ajutor, uită! Ai ales drumul tău.

Am simțit că mă sufoc. Mihai s-a uitat la mine cu milă și a încercat să-l tragă pe Radu deoparte, dar el era de neînduplecat.

În acea seară am decis că nu mai pot trăi așa. Am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam: furie, tristețe, dorința de a fi crezută. Am scris despre copilul meu și despre cât de mult îl iubesc. Despre cât de greu e să fii singură într-o lume care te judecă fără să te cunoască.

După un an, am reușit să-mi găsesc un loc de muncă stabil la o fabrică din orașul vecin. Mergeam zilnic cu autobuzul, lăsându-l pe Vlad la grădiniță. Încet-încet am început să-mi recâștig demnitatea și curajul.

Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată complet. De fiecare dată când cineva mă privea prea insistent sau când auzeam râsete în spatele meu, inima îmi bătea mai tare.

Au trecut trei ani de atunci. Vlad merge acum la școală și e un copil vesel și isteț. Eu încă port povara acuzației nedrepte și a abandonului. Uneori mă întreb dacă voi putea ierta vreodată — pe Radu, pe cei care m-au judecat sau chiar pe mine însămi pentru că nu am fost mai puternică atunci.

Oare câți dintre noi trăim cu răni ascunse pe care nimeni nu le vede? Oare cât de ușor e să distrugi o viață doar printr-un zvon sau o acuzație aruncată la nervi? Poate că povestea mea îi va face pe unii să se gândească înainte să judece…