Când iubirea devine câmp de luptă: Povestea mea, soacra mea și încrederea pierdută

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Ana, a spus doamna Mariana, privindu-mă peste ochelari, cu acea privire rece pe care am ajuns să o cunosc atât de bine. Era prima mea cină în casa lor, la două zile după nuntă. Vlad zâmbea absent, butonând telefonul. Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am forțat să zâmbesc și am răspuns: — Poate așa e mai sănătoasă, nu?

Nimeni n-a râs. Am simțit cum aerul din bucătărie devine greu, ca o pătură udă aruncată peste mine. Așa au început anii mei de căsnicie: între două lumi care nu se întâlneau niciodată. Pe de o parte, iubirea mea pentru Vlad, pe de alta, răceala și suspiciunea soacrei mele.

Mariana era genul acela de femeie care nu ridica niciodată vocea, dar fiecare cuvânt al ei era ca o lamă subțire. Îmi spunea mereu „fata asta”, niciodată pe nume. Când veneam acasă de la serviciu, găseam hainele mele mutate din dulap sau vasele spălate „cum trebuie”.

— Nu te supăra, Ana, dar la noi în casă avem alte obiceiuri, îmi spunea ea cu un zâmbet fals.

Vlad nu vedea nimic. — E doar obosită, mama. Nu lua personal. Dar eu luam totul personal. Fiecare gest, fiecare privire. Simțeam că nu sunt destul de bună pentru familia lor. Mama mea mă suna în fiecare seară și mă întreba dacă sunt bine. — Nu te lăsa călcată în picioare, Ana! Dar cum să-i spun lui Vlad? Cum să-i spun că mama lui mă face să mă simt invizibilă?

Într-o seară, după ce am auzit-o pe Mariana spunând la telefon: „Nu știu ce-a văzut Vlad la fata asta”, am izbucnit în plâns. Vlad a venit în cameră și m-a găsit cu fața în pernă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar sunt obosită.

Nu am avut curajul să-i spun adevărul. Mi-era teamă că va crede că exagerez sau, mai rău, că va lua partea mamei lui.

Au trecut luni. Am încercat să mă apropii de Mariana: i-am cumpărat flori de ziua ei, am gătit împreună cozonaci de Crăciun, am mers cu ea la piață. Dar nimic nu părea să o mulțumească.

Într-o zi, când Vlad era la serviciu, am auzit-o vorbind cu vecina de la etaj:

— Săraca Ana… nu cred că se va adapta vreodată aici. Vlad merita mai mult.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să evit mesele în familie, să mă retrag în camera noastră. Vlad a observat schimbarea.

— Ce ai? De ce ești mereu tristă?

— Nu pot trăi așa, Vlad! Mama ta nu mă vrea aici!

A urmat o ceartă lungă. Vlad s-a enervat:

— Mereu exagerezi! Mama doar vrea ce e mai bine pentru noi!

Atunci am simțit că pierd tot: pe el, pe mine însămi, orice speranță de liniște. Am început să mă gândesc serios să plec.

Într-o noapte, după o altă discuție rece cu Mariana despre „cum se face curat corect”, am ieșit pe balcon și am plâns până dimineața. M-am gândit la mama mea, la copilăria mea simplă din Bacău, la cât de mult îmi doream o familie unită.

A doua zi dimineață, am făcut bagajul și am plecat la mama. Vlad m-a sunat de zeci de ori. Nu i-am răspuns decât după trei zile.

— Ana, te rog… hai acasă! Putem vorbi?

— Acasă? Unde e acasă pentru mine, Vlad? În casa mamei tale sau lângă tine?

A venit după mine la Bacău. Ne-am plimbat ore întregi prin parc. I-am spus tot: fiecare umilință mică, fiecare privire tăioasă.

— De ce nu mi-ai spus până acum?

— Pentru că mi-era teamă că vei alege între mine și ea.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Vreau să fim noi doi o familie. Hai să ne mutăm singuri.

Am plâns din nou — de data asta de ușurare. Ne-am mutat într-o garsonieră mică din București. Mariana nu ne-a vorbit luni întregi. Dar încet-încet, Vlad a început să vadă lucrurile altfel.

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu soacra mea e încă rece, dar acum știu cine sunt și ce merit. Am învățat că iubirea nu trebuie să doară și că uneori trebuie să alegi între liniștea ta și așteptările altora.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi aleg să tacă din iubire și câte au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?