Când îți iau nepoții: Povestea bunicii Maria din Ploiești

— Nu mai vreau să te văd în casa mea! Ți-am spus de atâtea ori să nu te bagi în felul în care îmi cresc copiii!

Cuvintele Anei, nora mea, încă îmi răsună în minte, ca un ecou dureros care nu vrea să se stingă. Era o după-amiază de duminică, iar eu venisem cu prăjituri și jucării pentru Andreea și Vlad, nepoții mei. Îi iubeam ca pe ochii din cap și, recunosc, poate uneori mă băgam prea mult. Dar ce bunică nu vrea să-și ajute copiii și să-și răsfețe nepoții?

— Ana, nu vreau decât să vă ajut… am șoptit atunci, cu vocea tremurândă.

— Nu avem nevoie de ajutorul tău! Lasă-ne în pace! a răspuns ea, trântind ușa în urma mea.

Am rămas pe palier, cu tava de prăjituri în mâini și cu sufletul făcut țăndări. De atunci, nu mi-am mai văzut nepoții. Fiul meu, Radu, încearcă să mă liniștească la telefon:

— Mamă, Ana e supărată acum. O să-i treacă. Dar te rog, nu mai insista.

Nu mai insista… Cum să nu insist când mi-e dor de râsul lor cristalin, de mânuțele lor care mă trăgeau de fustă să le spun povești? Cum să nu insist când casa mea e plină de jucării uitate și desene colorate cu „Te iubesc, buni!”?

Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel de goale. Mă trezesc dimineața și primul gând e la Andreea: oare a învățat să citească? Vlad o mai bate pe soră-sa când se ceartă pe jucării? Îmi fac ceaiul și mă uit la telefon, sperând la un mesaj sau o poză. Nimic.

Vecina mea, tanti Viorica, mă întreabă mereu:

— Ce faci, Mario? Nu-i mai vezi pe copii?

Îi zâmbesc amar:

— Nu mai vin… Ana nu mă mai lasă.

— Of, fată dragă… Și eu am trecut prin asta cu ginerele meu. Dar timpul le rezolvă pe toate.

Dar timpul nu face decât să adâncească rana. Într-o zi, am încercat să-i sun pe Radu și Ana. Mi-a răspuns Andreea:

— Bunii! Ce faci?

Mi s-a strâns inima de bucurie și durere. Am apucat doar să-i spun că o iubesc înainte ca Ana să ia telefonul:

— Maria, te rog frumos să nu mai suni! Copiii au nevoie de liniște.

Am plâns toată noaptea. M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am început să mă întreb: unde am greșit? Poate am fost prea prezentă, poate am dat sfaturi fără să mi se ceară. Dar oare nu asta fac bunicile?

Într-o zi, Radu a venit singur la mine. Era abătut.

— Mamă, Ana e încă supărată. Zice că te bagi prea mult și că îi judeci mereu.

— Eu doar am vrut să ajut…

— Știu, dar trebuie să-i respecți deciziile. E mama copiilor mei.

M-am simțit mică, neputincioasă. Am încercat să-mi găsesc ocupații: am început să croșetez pulovere pentru copii din cartier, am mers la biserică mai des, dar nimic nu umple golul lăsat de lipsa nepoților mei.

Într-o seară, am găsit o scrisoare veche de la mama mea. Îmi scria despre cât de greu i-a fost când eu m-am mutat la oraș și nu i-am mai dus copiii la țară. Atunci n-am înțeles-o. Acum o înțeleg prea bine.

Am încercat să vorbesc cu Ana la școală, când a venit după copii. M-a privit rece:

— Maria, te rog frumos… Nu vreau scandal aici.

M-am retras rușinată, simțindu-mă ca o străină printre ai mei.

Au trecut luni. Sărbătorile au venit și au trecut fără glasurile lor prin casă. Am pus sub brad două cadouri mici: o păpușă pentru Andreea și o mașinuță pentru Vlad. Au rămas acolo, neatinse.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Radu:

„Mamă, Ana vrea să vorbiți. Poate găsiți o cale.”

Inima mi-a tresărit de speranță și teamă. Ne-am întâlnit la o cafenea mică din centru. Ana era obosită și tristă.

— Maria, știu că îi iubești pe copii. Dar simt că nu mă respecți ca mamă. Când le spui ce să facă sau le dai dulciuri fără să mă întrebi… mă simt dată la o parte.

Am lăsat capul jos:

— Îmi pare rău… N-am vrut decât să vă ajut. Mi-e dor de ei…

A oftat adânc:

— Hai să încercăm din nou. Dar te rog, lasă-mă pe mine să fiu mama lor.

Am dat din cap printre lacrimi:

— Promit.

Prima dată când i-am revăzut pe Andreea și Vlad după atâtea luni a fost ca o renaștere. M-au îmbrățișat strâns și m-au întrebat dacă mai am prăjituri cu nuci.

Acum încerc să fiu mai atentă la limitele Anei și să mă bucur de fiecare clipă cu nepoții mei. Dar rana rămâne acolo — frica de a-i pierde din nou.

Mă întreb uneori: oare câte bunici trăiesc aceeași durere în tăcere? Oare putem găsi vreodată echilibrul între dragostea noastră și respectul pentru copiii noștri deveniți părinți? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?