Când fosta soacră a decis să-mi distrugă viața – Povestea mea despre trădare, luptă și renaștere

— Nu-mi vine să cred că ai ajuns să ceri așa ceva, Mariana! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei reci, unde ecoul certurilor noastre părea să nu se stingă niciodată. Pe masa dintre noi, actele de divorț și contractul de vânzare al apartamentului stăteau ca niște martori tăcuți ai unei vieți care se destrăma. Mariana, fosta mea soacră, mă privea cu ochii ei reci, fără urmă de milă.

— Nu cer nimic ce nu mi se cuvine, Irina. Am investit în apartamentul ăsta mai mult decât ai făcut-o tu! Și dacă fiul meu nu mai vrea să aibă de-a face cu tine, nu înseamnă că eu trebuie să plec cu mâna goală!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. După zece ani de căsnicie cu Vlad, fiul Marianei, după toate compromisurile și nopțile nedormite, după ce am crescut împreună o fetiță minunată, Ana, totul se reducea la bani. La niște hârtii și la răzbunarea unei femei care nu m-a acceptat niciodată cu adevărat.

Divorțul fusese deja un coșmar. Vlad plecase fără să privească înapoi, lăsându-mă singură cu Ana și cu un apartament pe care îl plătisem împreună, dar pe care Mariana îl considera „al familiei lor”. Nu trecuse nici măcar o lună de la semnarea actelor că am primit citația: Mariana mă dădea în judecată pentru jumătate din banii obținuți din vânzarea apartamentului. Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să-i explic Anei că poate va trebui să ne mutăm din casa în care a crescut?

— Mamă, de ce plângi? m-a întrebat Ana într-o seară, când încercam să ascund lacrimile sub pretextul unei răceli. Avea doar opt ani și ochii ei mari mă priveau cu atâta grijă încât m-am simțit vinovată că nu pot să-i ofer stabilitatea pe care o merita.

— Nu plâng, iubita mea. Doar mă gândesc la multe lucruri…

În acele zile, fiecare telefon de la avocat era o nouă lovitură. Mariana adusese martori – vecini care jurau că au văzut-o aducând mobilă sau făcând reparații prin casă. Chiar și sora ei, Lenuța, depunea mărturie că Mariana ar fi dat bani pentru renovări. M-am simțit trădată nu doar de familia lui Vlad, ci și de oamenii pe care îi considerasem apropiați.

Mama mea încerca să mă susțină cum putea:

— Irina, nu te lăsa! Știi bine cât ai muncit pentru casa asta. Nu-i lăsa să te calce în picioare!

Dar vocea ei era slabă la telefon. Locuia la țară și nu putea veni des la București. M-am simțit singură ca niciodată.

Într-o zi, după o ședință epuizantă la tribunal, am ieșit pe treptele Palatului de Justiție și am izbucnit în plâns. O femeie necunoscută s-a apropiat de mine:

— Ești bine? Pot să te ajut cu ceva?

Am dat din cap că nu și am încercat să mă adun. Dar în sufletul meu era furtună. Cum ajunsesem aici? De ce oamenii pe care îi iubisem cândva voiau acum să mă distrugă?

Procesul a durat luni întregi. Avocatul Marianei era nemilos. Îmi scormonea trecutul, încerca să demonstreze că eu nu aveam niciun drept asupra apartamentului. Vlad nu a venit la niciun termen. Nici măcar nu m-a sunat să mă întrebe dacă Ana e bine.

Într-o seară, după ce Ana adormise, am primit un mesaj de la el:

„Las-o pe mama în pace. Nu te mai agita atâta pentru niște bani.”

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Pentru el era vorba doar despre bani? Pentru mine era tot ce aveam – siguranța Anei, munca mea, amintirile noastre.

Într-o zi, la tribunal, Mariana s-a uitat direct în ochii mei:

— Să știi că nu te voi ierta niciodată pentru ce i-ai făcut lui Vlad!

— Ce i-am făcut? am întrebat printre dinți.

— L-ai despărțit de familie! L-ai schimbat! Ai vrut să-l iei doar pentru tine!

Mi-am dat seama atunci că nu era vorba doar despre bani sau apartament. Era vorba despre control, despre puterea pe care voia să o aibă asupra vieții mele și a fiului ei.

Când judecătorul a dat sentința – apartamentul urma să fie vândut iar banii împărțiți între mine și Vlad, iar Mariana primea o sumă simbolică pentru „investițiile” făcute – am simțit o ușurare amară. Nu câștigasem totul, dar nici nu pierdusem tot ce aveam.

A trebuit să ne mutăm într-un apartament mai mic. Ana a plâns când și-a luat rămas bun de la camera ei roz.

— O să fie bine, mami? m-a întrebat ea cu voce stinsă.

— Da, iubita mea. Atâta timp cât suntem împreună, nimeni nu ne poate lua fericirea.

Au trecut doi ani de atunci. Mariana nu mi-a mai vorbit niciodată. Vlad vine uneori să o vadă pe Ana, dar relația noastră e rece ca gheața. Am început să lucrez la o grădiniță și am descoperit că pot fi fericită chiar și fără lucrurile pe care le credeam esențiale odinioară.

Uneori mă întreb: cât valorează liniștea sufletească? Merită să lupți pentru dreptate chiar și atunci când toți par împotriva ta? Voi ce ați fi făcut în locul meu?