Când fiul pleacă: Mărturia unei mame din București

— Vlad, nu poți să pleci așa! Nu după tot ce am făcut pentru tine! — vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și miros de cafea rece. El stă în picioare, lângă ușă, cu rucsacul pe umăr și privirea pierdută undeva departe, dincolo de geamul aburit.

— Mamă, trebuie să încerc. Nu mai pot aici. Nu vezi că nu am nicio șansă? — răspunde el, fără să mă privească. Mâinile îi tremură ușor, dar hotărârea din glasul lui mă sperie mai mult decât orice.

Așa a început sfârșitul copilăriei lui Vlad și începutul singurătății mele. Avea douăzeci și trei de ani când a plecat la München, cu promisiunea că va reveni „cât de des poate”. Au trecut doi ani de atunci. Între timp, telefonul sună tot mai rar. Mesajele sunt scurte: „Sunt bine”, „Am mult de lucru”, „Poate la Crăciun vin”.

Mă uit la poza lui de pe raft — aceea din clasa a douăsprezecea, cu zâmbetul larg și ochii luminoși. Îmi amintesc cum îi făceam pachetul pentru școală, cum îi spălam hainele și îi ascultam visele despre viitor. Atunci credeam că suntem de nedespărțit. Acum, între noi e o prăpastie pe care nu știu cum s-o traversez.

Soțul meu, Ion, nu vorbește despre Vlad. Când îl întreb dacă i-a scris, ridică din umeri și se afundă în ziar. „Lasă-l, femeie, să-și vadă de viață! Așa e lumea acum.” Dar eu nu pot să las. Sufletul meu de mamă nu știe să renunțe.

În fiecare seară, după ce termin treaba prin casă, mă așez la masa din bucătărie și îi scriu un mesaj lung. Îl șterg de fiecare dată înainte să-l trimit. Mi-e teamă să nu-l sufoc cu grijile mele, să nu-l fac să se simtă vinovat că a plecat. Dar dorul mă macină.

Într-o zi de duminică, primesc un apel video. E Vlad. În spatele lui se vede o cameră mică, cu pereți albi și o fereastră largă. Pare obosit, dar zâmbește forțat.

— Ce faci, mamă? Cum ești?

Îmi vine să plâng doar auzindu-i vocea. Înghit în sec și încerc să par veselă.

— Bine, dragul meu! Am făcut sarmale azi… Ți-ar fi plăcut!

El râde scurt.

— Poate când vin acasă… dacă mai știu drumul.

Gluma lui mă lovește ca un cuțit. Încerc să schimb subiectul.

— Ai mâncat? Ai grijă de tine?

— Da, mamă… Nu-ți face griji pentru mine.

Dar eu nu pot altfel. După ce închidem apelul, plâng în tăcere. Mă simt vinovată că nu am putut să-i ofer aici ceea ce caută acolo. Mă întreb dacă am greșit undeva — poate am fost prea protectoare? Poate nu l-am ascultat destul? Sau poate România nu mai are loc pentru tineri ca el?

Sora mea, Elena, mă ceartă:

— Maria, trebuie să-l lași să-și trăiască viața! Și copiii mei au plecat la Cluj și la Timișoara. Asta e lumea acum!

Dar eu simt că pierd ceva esențial — legătura aceea nevăzută dintre mamă și fiu. În fiecare colț al casei îl văd pe Vlad copil: pe canapea cu cartea preferată, la masa din bucătărie desenând roboți pe șervețele, pe hol râzând cu prietenii lui.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Ion vine acasă mai devreme și mă găsește uitându-mă la poze vechi.

— Iar te frămânți? Lasă-l în pace! Dacă vrea să vină acasă, vine el!

— Dar dacă nu mai vrea? Dacă uită de noi?

Ion oftează greu.

— Nu uită. Dar trebuie să-l lași să fie bărbat.

Nu știu cum să fac asta. Pentru mine va rămâne mereu băiatul meu mic.

Într-o zi primesc un mesaj neașteptat: „Mamă, pot veni acasă două zile luna viitoare.” Inima îmi sare din piept. Încep imediat să fac liste: ce mâncare îi place, ce prieteni ar vrea să vadă, ce haine trebuie spălate.

Când sosește Vlad, îl găsesc schimbat: mai slab, mai serios, cu ochii obosiți dar calzi. Ne îmbrățișăm lung în holul mic al apartamentului nostru din Drumul Taberei.

— Mi-a fost dor de tine, mamă…

Nu spun nimic. Doar îl țin strâns la piept ca atunci când era copil.

În cele două zile cât stă acasă vorbim puțin despre Germania și mult despre trecut: despre vacanțele la bunici, despre liceu, despre prietenii lui rămași aici.

În ultima seară îl întreb:

— Ești fericit acolo?

Se uită lung la mine și tace o vreme.

— Nu știu dacă sunt fericit… dar simt că acolo pot construi ceva al meu. Aici… simțeam că mă sufoc.

Îl înțeleg și nu-l înțeleg în același timp. Îmi dau seama că dragostea mea nu-i poate ține loc de viitor.

Când îl conduc la autocar, îl strâng încă o dată în brațe și îi șoptesc:

— Să nu uiți niciodată că aici e casa ta.

El zâmbește trist:

— N-am cum să uit…

Rămân pe trotuar mult după ce autocarul dispare din vedere. Mâinile îmi tremură și inima mi-e grea. Oare câți părinți ca mine trăiesc aceeași durere? Oare cât din vina asta e a noastră și cât e a lumii în care trăim?

Poate că adevărata iubire de mamă e să știi când să lași copilul să zboare… Dar cine mă învață pe mine cum să-mi vindec dorul?