Când dragostea se stinge: Povestea unei trădări și a unui nou început

— Nu pot să cred că faci asta, Victor! am urlat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din bucătărie. Era o seară de aprilie, ploaia bătea în geamuri, iar mirosul de ciorbă rămasă pe aragaz părea să mă sufoce. Victor stătea în fața mea, cu ochii goi, evitând să mă privească. — Nu mai are rost, Maria. Ne-am pierdut pe drum. Eu… am nevoie de altceva acum.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Treizeci de ani de căsnicie, douăzeci de ani de compromisuri, de nopți nedormite lângă el, de griji pentru copii și pentru casă. Totul părea să se dizolve în acele cuvinte reci. — Cine e? am întrebat, deși știam răspunsul. — Nu contează… E mai tânără, da. Dar nu despre asta e vorba. Pur și simplu nu mai pot.

Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am gândit la Vlad și la Radu, băieții noștri. Cum le voi spune? Ce vor crede despre mine? Despre el?

A doua zi, am sunat la Vlad. — Mamă, nu pot să vin acum. Am mult de lucru la birou. Dar… dacă tata așa a decis, poate că e mai bine pentru amândoi. Nu te mai chinui, te rog.

Radu a fost și mai dur: — Mamă, nu vreau să mă bag între voi. Tata are dreptul la fericire. Și tu la fel. Poate că… poate că trebuia să vă despărțiți mai demult.

M-au durut cuvintele lor mai tare decât trădarea lui Victor. M-am simțit vinovată, ca și cum eu aș fi fost cauza tuturor nefericirilor noastre. Am început să mă întreb: unde am greșit? Am fost prea preocupată de copii? Prea obosită? Prea puțin femeie?

Zilele au trecut greu. Casa era prea mare și prea goală. Fiecare colț îmi amintea de el: cana lui preferată, cămașa uitată pe spătarul scaunului, mirosul de aftershave din baie. Prietenele încercau să mă scoată din casă: — Hai la film! Hai la o cafea! Dar eu nu voiam decât să mă ascund sub plapumă și să nu mai simt nimic.

Într-o zi, am găsit curajul să merg la mama mea, bătrână și bolnavă. — Mamă, ce faci când omul cu care ai împărțit o viață te lasă pentru alta? Ea m-a privit lung și mi-a spus: — Maria, bărbații vin și pleacă. Tu rămâi cu tine însăți. Nu-ți pierde demnitatea pentru nimeni.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să ies din casă, să merg la piață, să vorbesc cu vecinele. Am descoperit că nu eram singura: tanti Ileana fusese părăsită după patruzeci de ani de căsnicie; doamna Popescu își crescuse singură copiii după ce soțul fugise cu secretara.

Într-o după-amiază ploioasă, l-am întâlnit pe domnul Petrescu la farmacie. Era văduv de câțiva ani și mereu politicos cu toată lumea. — Maria, nu vrei să bem o cafea? Să mai povestim…

Am ezitat, dar am acceptat. Am vorbit despre copii, despre tinerețe, despre cum s-a schimbat lumea. Pentru prima dată după mult timp am râs sincer.

Între timp, Victor îmi trimitea mesaje scurte: „Sper că ești bine.” „Dacă ai nevoie de ceva…” Nu i-am răspuns niciodată. Am aflat că noua lui iubită avea doar douăzeci și opt de ani și lucra la firma unde el era director.

Într-o seară, Vlad a venit la mine acasă. — Mamă… îmi pare rău dacă am fost rece. N-am știut cum să reacționez. Știi… nici eu nu sunt fericit în căsnicia mea. Poate că tata a făcut ce trebuia.

L-am privit lung și i-am spus: — Vlad, nu există rețete pentru fericire. Dar nu uita niciodată cine ești și ce meriți.

Radu a venit după câteva zile cu soția lui: — Mamă, hai să mergem împreună la munte weekendul viitor! Să ieșim din oraș… Să ne bucurăm unii de alții.

Am acceptat invitația lor și am simțit pentru prima dată că viața poate merge înainte chiar dacă totul s-a schimbat.

Seara târziu, când casa era liniștită și ploaia bătea din nou în geamuri, m-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Maria, ai supraviețuit.”

Mă întreb uneori: oare dragostea adevărată chiar rezistă timpului sau doar ne mințim frumos? Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de trădare?