Când dragostea nu e de ajuns: Povestea unei iubiri frânte între două familii

— Nu pot să fac asta, Ivona. Nu pot să-mi trădez copiii.

Cuvintele lui Darius mi-au răsunat în urechi ca un ecou dureros, în timp ce stăteam în bucătăria noastră mică, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Era o seară de aprilie, iar afară ploua mărunt, dar în sufletul meu era furtună. Îl priveam cum își frământa mâinile, evitându-mi privirea. Pe masă, invitațiile de nuntă rămâneau nedesfăcute, ca niște promisiuni uitate.

— Dar noi? Noi ce suntem? am șoptit, cu vocea tremurândă.

Darius a oftat adânc. — E vorba de Ilinca. Nu poate să te accepte. Și dacă ea nu poate, nici eu nu pot merge mai departe.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Ilinca avea 17 ani și era fiica lui din prima căsătorie. De când am intrat în viața lor, m-a privit mereu cu răceală, ca pe o intrusă. Am încercat să mă apropii de ea, să-i arăt că nu vreau să-i iau locul mamei, dar orice gest era întâmpinat cu tăcere sau ironie.

— Și dacă ar fi invers? Dacă ar fi copilul meu? Ai renunța la mine pentru el? l-am întrebat, disperată.

— Nu știu, Ivona. Poate că da. Poate că nu sunt atât de puternic pe cât credeam.

Apoi a plecat. Ușa s-a trântit încet în urma lui și am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Am stat acolo ore întregi, până când mama a venit să vadă ce fac.

— Ce s-a întâmplat? De ce plângi?

— Darius… a anulat nunta.

Mama a oftat și s-a așezat lângă mine. — Ți-am spus eu că nu e bine să te bagi între un bărbat și copiii lui. Niciodată nu vei fi pe primul loc.

M-am simțit ca o adolescentă certată pentru o notă proastă. Dar nu era vina mea că m-am îndrăgostit de un bărbat cu trecut. Nici că am sperat că iubirea noastră va fi suficientă.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Vecinii șușoteau pe la colțuri, rudele mă sunau să mă întrebe ce s-a întâmplat, iar prietenele mă priveau cu milă sau cu reproșuri mascate.

— Ivona, tu chiar ai crezut că o să te accepte? mi-a spus într-o zi Loredana, cea mai bună prietenă a mea. Copiii nu vor niciodată să-și vadă părinții fericiți cu altcineva.

— Dar eu am încercat! Am făcut tot ce am putut!

— Uneori nu e de ajuns.

Am început să mă întreb dacă nu cumva toți aveau dreptate. Poate că am forțat lucrurile. Poate că ar fi trebuit să mă retrag mai devreme, să nu mă implic atât de mult.

Într-o seară, la două săptămâni după ce Darius plecase, am primit un mesaj de la el: „Îmi pare rău. Ilinca nu vrea nici măcar să mă vadă dacă mai vorbesc cu tine.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i răspund, dar n-am găsit cuvintele potrivite. Ce rost avea să lupt pentru ceva ce nu mai exista?

Mama a început să insiste să merg la biserică, să mă rog pentru liniște sufletească. Tata nu spunea nimic, dar îl vedeam cum oftează când trece pe lângă camera mea și mă găsește plângând.

Într-o zi, am ieșit la piață și m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina de la trei.

— Of, Ivona dragă… S-a dus vestea prin tot blocul. Dar tu ești tânără! O să-ți găsești alt băiat, fără copii și fără complicații!

Am zâmbit forțat și am plecat mai departe. Nu voiam alt băiat. Îl voiam pe Darius. Îmi lipseau serile noastre liniștite, plimbările prin parc, discuțiile despre orice și nimic.

Dar cel mai tare mă durea gândul că poate Ilinca avea dreptate să mă respingă. Poate că nu eram suficient de bună pentru familia lor. Poate că dragostea mea era o amenințare pentru echilibrul lor fragil.

Într-o după-amiază ploioasă, am primit un telefon neașteptat de la fosta soție a lui Darius, Mirela.

— Ivona? Putem vorbi?

Am acceptat ezitant și ne-am întâlnit la o cafenea din centru. Mirela era elegantă și sigură pe ea.

— Știu că ai suferit mult din cauza situației dintre tine și Ilinca. Dar vreau să-ți spun ceva: nu e vina ta. Ilinca încă spera ca noi doi să ne împăcăm vreodată. Pentru ea, orice femeie din viața lui Darius e o amenințare.

Am simțit cum mi se ridică un nod în gât.

— Și ce ar trebui să fac?

— Să mergi mai departe. Să nu-ți pierzi speranța în oameni sau în iubire. Știu că doare acum, dar timpul vindecă totul.

Am plecat de acolo cu sufletul puțin mai ușor. Poate că Mirela avea dreptate. Poate că timpul chiar vindecă totul.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să-mi revin, să ies din nou cu prietenele mele, să merg la serviciu fără să plâng în baie la pauză. Dar rana a rămas acolo, ascunsă sub piele.

Uneori îl văd pe Darius pe stradă, cu Ilinca lângă el. Ne privim scurt și apoi ne întoarcem fiecare privirea spre altceva. Nu știu dacă el regretă sau dacă e împăcat cu decizia lui.

Dar eu încă mă întreb: oare dragostea chiar nu e niciodată suficientă? Sau poate unele iubiri sunt menite doar să ne învețe cât putem duce?

Voi ce credeți? Ați renunța la iubire pentru liniștea copiilor altcuiva? Sau ați lupta până la capăt?