Când Dragostea Nu Are Cicatrici: Povestea Mea cu Radu

— Nu te mai uita la mine așa, mamă! Nu sunt un monstru!

Vocea mea a răsunat spart, undeva între furie și disperare. Mama s-a oprit în pragul ușii, cu ochii umezi, încercând să-și ascundă mila. Era a treia oară în acea săptămână când izbucneam. Mă uitam la reflexia mea în geamul întunecat al camerei de spital: jumătate din față era brăzdată de cicatrici roșii, proaspete, iar ochiul stâng părea mereu umflat. Mâna dreaptă, bandajată, pulsa de durere. Aveam 27 de ani și simțeam că viața mea s-a terminat.

Accidentul s-a întâmplat într-o seară de aprilie. Mergeam spre casă cu autobuzul 335, când un șofer beat a intrat pe contrasens și a izbit frontal mașina în care eram. Am auzit țipete, sticlă spartă, apoi nimic. M-am trezit la spital, cu mama lângă mine și cu o tăcere apăsătoare între noi. Tata nu mai era de mult în viața noastră, iar sora mea, Ioana, locuia la Cluj. Dintr-o dată, eram doar eu și mama, două femei care nu știau cum să vorbească despre durere.

Primele luni au fost un coșmar. Fiecare vizită la spital era o umilință: asistentele îmi evitau privirea, copiii din salon mă priveau ca pe o ciudățenie. Prietenele mele au început să mă sune tot mai rar. Când am ieșit din spital, am refuzat să mă văd cu oricine. M-am baricadat în camera mea, trăind din amintiri și regrete.

Într-o zi, Ioana a venit pe neanunțate. A intrat val-vârtej în cameră și a tras draperiile.
— Irina, nu poți să trăiești așa! Hai cu mine la cafenea. Nu mă refuza!
Am cedat doar ca să scap de insistențele ei. Am tras o eșarfă peste față și am ieșit. La cafenea era aglomerat, dar Ioana părea să nu observe privirile curioase. Atunci l-am văzut pe Radu.

Era coleg cu Ioana de la facultate. Înalt, cu ochi verzi și un zâmbet cald. S-a apropiat de masa noastră și mi-a spus simplu:
— Bună, Irina! Mă bucur că te cunosc.
Nu s-a uitat nicio clipă la cicatricile mele. A vorbit cu mine ca și cum aș fi fost oricare altă fată din cafenea. Am simțit pentru prima dată după accident că nu sunt invizibilă.

Au urmat luni de zile în care Radu m-a sunat aproape zilnic. La început îi răspundeam monosilabic, apoi am început să râd la glumele lui. M-a invitat la film, la plimbări prin parc, la muzeu. De fiecare dată îmi era teamă că va observa cât de urâtă mă simt. Dar el nu a făcut niciodată vreo aluzie la aspectul meu.

Într-o seară de vară, după ce ne-am plimbat pe malul Dâmboviței, m-am oprit brusc și i-am spus:
— Radu, nu trebuie să te prefaci că nu vezi ce am pățit. Nu vreau milă.
El m-a privit lung și mi-a luat mâna bandajată între palmele lui:
— Irina, eu văd cine ești tu cu adevărat. Și te iubesc pentru asta.

Am izbucnit în plâns. Era prima dată când cineva îmi spunea că mă iubește după accident. Mama nu era de acord cu relația noastră:
— Radu e prea bun pentru tine acum! O să sufere lângă tine…
Am simțit cum mă sufoc între pereții casei mele și ai prejudecăților celor din jur.

Dar Radu nu a renunțat. A venit la noi acasă cu un buchet mare de lalele galbene și i-a spus mamei:
— Doamnă Maria, eu o iubesc pe Irina așa cum este ea acum. Și vreau să-i fiu alături toată viața.
Mama a plâns atunci pentru prima dată în fața lui.

Ne-am căsătorit într-o zi friguroasă de noiembrie. Am purtat o rochie simplă, cu mâneci lungi și un voal care-mi acoperea fața doar pe jumătate. La cununie au venit doar câțiva prieteni apropiați și familia. Unii au șușotit pe la colțuri:
— Ce-o fi găsit băiatul ăsta la fata asta?
Dar eu eram fericită pentru prima dată după mult timp.

Viața nu a fost ușoară nici după nuntă. La fiecare interviu de angajare eram refuzată politicos sau privită cu milă. Odată, directoarea unei grădinițe mi-a spus:
— Copiii s-ar putea speria de dumneavoastră…
Am ieșit plângând din biroul ei.

Radu m-a susținut mereu:
— Nu renunța! Ești mai puternică decât crezi!
Cu timpul am găsit un job la o editură mică unde oamenii m-au acceptat așa cum sunt.

După doi ani de încercări și tratamente dureroase, am rămas însărcinată. Când l-am ținut pentru prima dată pe Vlad în brațe, am știut că toate rănile mele au avut un sens. Doi ani mai târziu s-a născut Ana-Maria — micuța noastră cu ochii ca ai tatălui ei.

Astăzi suntem o familie ca oricare alta: ne certăm pentru cine spală vasele sau cine duce gunoiul, dar râdem mult și ne iubim fără rezerve. Copiii mei nu văd cicatricile mele — pentru ei sunt doar „mami”.

Uneori mă întreb dacă lumea va învăța vreodată să vadă dincolo de aparențe… Sau dacă dragostea adevărată chiar poate vindeca orice rană? Voi ce credeți?