Când dragostea devine rutină: Povestea Zuzanei și a lui Petru

— Zuzana, iar ai făcut ciorbă de ieri?
Vocea lui Petru răsună din bucătărie, tăioasă, în timp ce eu încerc să-mi trag sufletul pe hol, cu geanta de la serviciu atârnând greu pe umăr. Mă uit la ceas: 18:37. Am alergat din nou ca să ajung înaintea lui acasă, să încălzesc ceva, să nu-l găsesc morocănos. Dar nu e niciodată destul.

— Da, Petru, dar e proaspătă, am pus-o la foc înainte să plec dimineață, încerc să-i explic, dar știu deja că nu contează. Pentru el, orice nu e făcut atunci, pe loc, e vechi.

Îmi las geanta jos și mă uit la mâinile mele — roșii de la detergent, uscate de la atâta spălat vase. Mă simt ca o umbră în propria casă. De când ne-am mutat împreună, totul s-a transformat într-o rutină obositoare: dimineața mă trezesc cu o oră mai devreme ca să-i fac omletă sau clătite, la prânz îi pregătesc pachet pentru muncă, iar seara gătesc din nou. Niciodată nu-i place nimic reîncălzit.

— Nu înțeleg de ce nu poți găti ceva nou în fiecare zi. Mama făcea așa, îmi spune el adesea, cu un reproș ascuns în voce.

Mama lui… mereu mama lui. O femeie pe care n-am cunoscut-o niciodată, dar care pare să fie standardul după care sunt judecată zilnic. Mă simt ca într-un concurs pe care nu l-am ales și pe care nu-l pot câștiga.

Într-o seară, după ce am ars cartofii din grabă și el a aruncat tigaia în chiuvetă bombănind că „nici măcar atât nu pot face”, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Blocul nostru din cartierul Militari e vechi, pereții subțiri, dar nimeni nu pare să audă sau să-i pese.

— Zuzana, ce faci acolo? Nu vezi că miroase a fum?

M-am șters repede pe față și am intrat. El stătea la masă cu telefonul în mână, nici măcar nu s-a uitat la mine. Am simțit cum ceva se rupe în mine.

A doua zi la serviciu, colega mea, Mirela, m-a întrebat de ce arăt atât de obosită.

— Nu știu cât mai pot duce așa… îi spun încet, rușinată parcă de slăbiciunea mea.

— Dar de ce nu-i spui? De ce accepți? mă întreabă ea direct.

Nu știu ce să-i răspund. Poate pentru că așa am fost crescută: să nu deranjez, să nu ridic vocea, să fiu „femeie de casă”. Mama mi-a spus mereu că bărbatul trebuie ținut cu stomacul plin și casa curată. Dar la ce bun dacă eu sunt mereu goală pe dinăuntru?

Într-o duminică, sora mea mai mică, Anca, a venit în vizită. A văzut chiuveta plină și masa încă nepusă.

— Zuzana, tu când te odihnești?

— Nu prea apuc… îi răspund cu un zâmbet forțat.

— Dar Petru? El nu poate ajuta?

Petru tocmai intra în sufragerie cu telecomanda în mână.

— Eu muncesc destul la serviciu! Ce rost are să gătesc și acasă? Femeia trebuie să știe să facă mâncare!

Anca s-a uitat lung la el și apoi la mine. Am simțit rușinea arzându-mi obrajii. După ce a plecat, mi-a trimis un mesaj: „Nu lăsa viața ta să fie doar despre el.”

Dar cum să schimb ceva când totul pare atât de fixat? În fiecare zi mă trezesc cu speranța că poate azi va aprecia ce fac. Poate azi va spune „mulțumesc”. Dar nu se întâmplă niciodată.

Într-o seară am încercat să vorbesc cu el.

— Petru, sunt foarte obosită. Poate putem mânca și noi o dată resturi sau comandăm ceva…

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Dacă nu-ți convine, poți să te duci la mama ta! Eu nu mănânc resturi!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am mers în dormitor și am stat acolo până târziu, ascultând sunetele blocului — certuri prin pereți, râsete de copii pe holuri. M-am întrebat dacă toate femeile trăiesc așa sau doar eu sunt atât de slabă încât nu pot schimba nimic.

Într-o dimineață am uitat să-i fac cafeaua. A plecat trântind ușa fără să spună nimic. Am stat pe marginea patului și am privit în gol. Ce rost are totul?

Seara aceea a fost diferită. Am decis să nu mai gătesc. Mi-am luat o carte și am stat pe balcon până târziu. Când a venit acasă și a văzut că masa e goală, a început să țipe:

— Ce fel de nevastă ești tu? Nici măcar o supă nu poți face?

Am ridicat privirea spre el pentru prima dată fără teamă:

— Sunt o femeie obosită care vrea să fie iubită, nu doar servită.

A tăcut. Pentru prima dată în ani de zile a tăcut.

Nu știu ce va urma. Poate va pleca. Poate mă voi regăsi pe mine însămi. Dar știu că nu mai pot trăi doar pentru farfuria lui goală.

Oare câte femei trăiesc așa? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim „bune soții”? Voi ce ați face în locul meu?