Când dragostea de mamă devine o monedă de schimb

— Mamă, nu mai pot să vin la tine. Suntem foarte ocupați. Și, sincer, nu cred că e momentul potrivit să-l vezi pe Vlad acum.

Vocea Ioanei răsuna rece în telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era a treia oară în luna asta când încercam să-mi văd nepotul și primeam același refuz. M-am uitat la poza de pe perete — Vlad, cu ochii lui mari și zâmbetul ștrengăresc, în brațele mele, cu un an în urmă. Atunci încă eram „bunica preferată”, cea care aducea mereu ceva dulce și care plătea facturile când Ioana rămânea fără bani la sfârșit de lună.

Am muncit toată viața. Am fost vânzătoare la alimentara din cartier, am făcut curățenie la școală și, în ultimii ani, am avut grijă de bătrâni mai neputincioși decât mine. Totul pentru ca Ioana să aibă haine frumoase la liceu, să poată merge la facultate la București, să nu-i lipsească nimic. Când a rămas însărcinată cu Vlad și soțul ei, Radu, a plecat la muncă în Germania, am fost acolo — cu bani, cu mâncare gătită, cu nopți nedormite lângă pătuțul copilului.

Acum, la 67 de ani, pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere. I-am spus Ioanei că nu mai pot să o ajut cu bani pentru grădinița privată a lui Vlad. Am văzut atunci o umbră trecându-i peste față și, din acel moment, ceva s-a schimbat între noi. Vizitele s-au rărit, telefoanele au devenit scurte și reci.

— Mamă, nu înțelegi cât de greu ne este! Dacă tu nu poți să ne ajuți, trebuie să ne descurcăm singuri. Dar nu te supăra dacă nu mai avem timp de vizite.

Am simțit că mi se taie respirația. Oare chiar atât de puțin am însemnat pentru ea? Toată dragostea mea s-a măsurat doar în bani?

Într-o seară, am încercat să-i scriu un mesaj:

„Ioana, mi-e dor de voi. Mi-e dor de Vlad. Nu vreau nimic altceva decât să-l văd crescând.”

Răspunsul a venit sec: „O să vedem când avem timp.”

Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate că am dat prea mult fără să cer nimic în schimb. Poate că am crescut-o pe Ioana într-o bulă de siguranță care acum s-a spart și a lăsat-o nepregătită pentru greutățile vieții. Sau poate că lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă într-o eră în care totul se negociază.

Vecina mea, Maria, m-a găsit plângând într-o dimineață.

— Ce-ai pățit, Anca? Nu te-am văzut niciodată așa abătută.

I-am spus totul printre suspine. Maria m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Să știi că nu ești singura. Și băiatul meu m-a uitat de când nu mai pot să-l ajut cu ratele la apartament. Parcă nu mai contează ce-am făcut pentru ei…

Am început să mă întâlnesc cu alte femei din cartier care treceau prin același lucru. Ne povesteam durerile și încercam să găsim un sens în toată această nedreptate. Uneori râdeam amar: „Poate ar trebui să ne facem un sindicat al bunicilor nefolositori!”

Într-o zi, am decis să merg la ușa Ioanei fără să anunț. Am bătut încet, cu inima cât un purice. Vlad mi-a deschis ușa cu ochii mari:

— Bunico! Ai venit!

Ioana a apărut imediat în spatele lui, vizibil iritată:

— Mamă, ți-am spus că suntem ocupați…

— Ioana, te rog… Vreau doar să-l văd pe Vlad câteva minute. Nu vreau nimic altceva.

A oftat și m-a lăsat să intru. Vlad m-a tras de mână spre camera lui și mi-a arătat un desen:

— Uite, bunico! Ești tu și eu la parc!

Mi-au dat lacrimile. L-am strâns tare în brațe și i-am șoptit:

— Să știi că te iubesc mult.

Ioana stătea în prag, cu brațele încrucișate.

— Mamă, nu vreau să te superi, dar nu pot să port toată povara asta singură. Radu e plecat mereu, eu lucrez peste program… Dacă nu ne poți ajuta financiar, măcar lasă-ne liniștiți.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Ioana… Eu sunt mama ta. Nu pot să fiu doar portofelul tău.

A tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri:

— Poate că nici eu nu mai știu cum să fiu fiică…

Am plecat cu inima grea. Pe drum spre casă m-am gândit la toate sacrificiile făcute și la cât de ușor pot fi ele uitate atunci când nu mai ai ce oferi material.

Seara aceea am petrecut-o privind poza lui Vlad și întrebându-mă dacă va veni o zi când va înțelege cât de mult l-am iubit — dincolo de bani sau cadouri.

Poate că am greșit undeva ca mamă. Poate că societatea noastră pune prea mult preț pe ajutorul material și prea puțin pe cel sufletesc.

Dar oare dragostea adevărată trebuie să fie răsplătită? Sau e suficient să dai tot ce ai fără să aștepți nimic în schimb?

Mă întreb: câți dintre noi au ajuns simpli portofele pentru copiii lor? Și câți dintre noi mai cred că dragostea poate vindeca această rană?