Când Crăciunul nu înseamnă liniște: Povestea unei nurori și a soacrei ei

— Camelia, sper că ai început deja să te gândești la meniul pentru Ajun! Anul trecut ai cam dat-o în bară cu sarmalele, să știi, mi-a spus soacra mea, doamna Viorica, cu un zâmbet fals, în timp ce își aranja șorțul cu model de brad. M-am oprit din spălatul vaselor și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era abia început de decembrie, dar deja simțeam presiunea sărbătorilor ca pe o povară grea pe umeri.

— Viorica, poate anul ăsta gătim împreună sau… poate gătești tu, că ai experiență, am încercat să spun cu voce joasă, dar hotărâtă.

— Vai de mine, Camelia! Eu am gătit 30 de ani pentru familia asta! Acum e rândul tău. Așa se face la noi! Și să nu uiți: la masa de Crăciun trebuie să fie totul perfect!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Soțul meu, Radu, stătea în sufragerie cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic. M-am uitat la el cu speranța că va interveni, dar el doar a ridicat din umeri.

Crăciunul trecut fusese un coșmar. Am stat în bucătărie două zile întregi, încercând să gătesc după rețetele Vioricăi, care nu-mi lăsa niciun moment de respiro. „Nu așa se face cozonacul! Nu pune atâta zahăr! Sarmalele trebuie să fie mici, nu ca niște mingi!” Și când, în sfârșit, am pus masa, toată lumea a gustat și a dat din cap politicos. Dar Viorica a spus tare: „Ei, merge și-așa…”.

După acea seară, am plâns în baie, cu capul pe capacul vasului de toaletă. M-am simțit umilită și invizibilă. Radu mi-a spus doar: „Lasă, mamă e mai greu de mulțumit. Nu te supăra.”

Anul acesta însă, ceva s-a schimbat în mine. Poate pentru că m-am săturat să fiu mereu cea care tace și înghite. Poate pentru că am început să merg la terapie și am învățat că am dreptul să spun ce simt.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, i-am spus lui Radu:

— Nu mai vreau să gătesc singură pentru toată familia ta. Nu mai pot. Mă simt ca o servitoare.

Radu s-a uitat la mine surprins:

— Dar e doar o dată pe an… Știi cât ține mama la tradiții.

— Și eu țin la liniștea mea. Dacă nu mă susții, anul ăsta nu vin deloc la masa de Crăciun.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Bine… O să vorbesc cu mama.

Dar știam că nu va fi ușor. Viorica era genul de femeie care nu accepta refuzuri. Era văduvă de 15 ani și toată viața ei se învârtea în jurul copiilor și nepoților. Pentru ea, Crăciunul era momentul suprem al anului – și totul trebuia să fie ca pe vremea când era ea tânără.

Când i-a spus Radu că nu voi găti singură anul acesta, Viorica a venit direct la mine acasă.

— Camelia, ce-i cu prostiile astea? Ce-ai pățit? Nu vrei să fii parte din familie?

— Ba da, vreau… Dar nu vreau să fiu tratată ca o bucătăreasă. Vreau să stăm împreună la masă, nu să alerg toată ziua prin bucătărie.

— Pe vremea mea nu se plângea nimeni! Femeile știau ce au de făcut!

— Poate că e timpul să schimbăm ceva… Poate că merităm și noi să ne bucurăm de Crăciun.

A rămas cu gura căscată. S-a ridicat brusc și a plecat fără să spună nimic.

În zilele următoare, tensiunea plutea în aer. Radu era prins la mijloc între mine și mama lui. Copiii simțeau și ei atmosfera apăsătoare; fetița mea cea mică m-a întrebat într-o seară:

— Mami, tu nu mai vrei să mergem la bunica?

Am înghițit în sec:

— Ba da, iubita mea… Dar uneori oamenii mari trebuie să vorbească despre lucruri importante.

Ajunsesem la limita răbdării. În Ajunul Crăciunului, am primit un mesaj de la Viorica: „Te aștept la ora 10 dimineața. Avem mult de lucru.”

Am respirat adânc și i-am răspuns: „Vin cu copiii la prânz. Dacă vrei ajutor, putem găti împreună sau putem comanda ceva. Nu mai pot face totul singură.”

Nu mi-a răspuns nimic.

La prânz am ajuns cu copiii și cu Radu. În bucătărie era liniște; Viorica stătea la masă cu ochii roșii. Am simțit un nod în gât.

— Camelia… poate ai dreptate. Poate am pus prea mult pe umerii tăi. Dar mi-e greu… Mi-e greu fără bărbatul meu și fără ajutor. Mi-e frică să nu pierd familia asta…

Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat mâinile în ale mele:

— Nu pierzi nimic dacă ne ajuți să fim fericiți împreună. Hai să facem altfel anul ăsta.

Am comandat pizza pentru copii și am făcut împreună o salată boeuf și niște ouă umplute. Am râs, am povestit și pentru prima dată după mulți ani m-am simțit parte din familie – nu doar o noră care trebuie să demonstreze ceva.

Seara, când am aprins lumânările pe masă, Viorica m-a îmbrățișat strâns:

— Mulțumesc că m-ai ajutat să văd altfel lucrurile…

Acum mă întreb: câte femei ca mine tac ani la rând din dorința de a nu supăra pe nimeni? Câte dintre noi uităm de noi în goana după perfecțiunea impusă de alții? Poate că e timpul să ne dăm voie să fim fericite – chiar dacă asta înseamnă să spunem „nu”.