Când copilul tău îți spune că nu te mai iubește: Povestea unei mame din București

— Nu vreau să mai stau cu tine! Vreau la tata! Nu te mai iubesc!

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, luminată slab de becul vechi care pâlpâia. Avea doar opt ani, dar privirea lui era hotărâtă, aproape rece. Am simțit cum mi se taie respirația, cum inima mi se strânge într-un pumn invizibil. M-am așezat pe marginea canapelei, încercând să nu plâng. Nu în fața lui.

— Vlad, ce s-a întâmplat? De ce spui asta?

A ridicat din umeri și s-a uitat pe fereastră, evitându-mi privirea. Am știut atunci că nu era doar o supărare trecătoare. Era ceva mai adânc, ceva ce nu puteam controla. În ultimele luni, de când eu și Sorin ne-am despărțit, Vlad devenise tot mai retras. Îl vedeam cum se închide în camera lui, cum vorbește tot mai mult la telefon cu tatăl lui și cum mă privește cu o răceală care mă speria.

Divorțul nostru n-a fost unul liniștit. Sorin a plecat după ce am descoperit că are pe altcineva. Am încercat să păstrăm aparențele pentru Vlad, dar certurile noastre ajungeau inevitabil la urechile lui. Într-o seară, l-am auzit spunându-i mamei mele la telefon: „Nu vreau să mă mai cert cu mama și tata. Vreau să plec.”

Am crezut că timpul va vindeca rănile. Că Vlad va înțelege că îl iubesc necondiționat, chiar dacă familia noastră nu mai e întreagă. Dar fiecare vizită la Sorin îl schimba tot mai mult. Se întorcea acasă cu replici tăioase, cu reproșuri pe care știam că nu-i aparțin.

— La tata e mai bine! El mă lasă să mă joc cât vreau pe calculator! Tu mereu țipi la mine!

Încercam să-i explic că regulile sunt pentru binele lui, dar orice argument era întâmpinat cu tăcere sau cu uși trântite. Într-o zi, am găsit un desen pe biroul lui: el și Sorin râzând împreună, eu desenată într-un colț, cu fața tristă. Am plâns toată noaptea.

Mama mea încerca să mă liniștească:
— Lasă-l, dragă, o să-i treacă. Copiii spun multe la supărare.

Dar eu știam că nu e doar supărare. Era începutul unei rupturi pe care nu știam cum s-o opresc.

Într-o duminică dimineață, când Vlad trebuia să plece la Sorin pentru weekend, m-am aplecat să-l îmbrățișez. S-a tras înapoi.
— Nu vreau să mă pupi! Tata zice că tu mă ții aici cu forța!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să-i explic unui copil de opt ani că nu vreau decât să-l protejez? Că nu vreau să-i răpesc nimic din dragostea pentru tatăl lui? Dar Sorin îi spunea altceva. Îi promitea libertate, jucării noi și vacanțe la munte. Eu îi ofeream reguli, teme și o mamă obosită de griji.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am sunat-o pe Irina, cea mai bună prietenă a mea.
— Nu mai pot, Irina. Simt că-l pierd. Parcă nu mai sunt mama lui…
— Nu-l pierzi, Livia. E doar confuz. Sorin îl manipulează…
— Dar dacă are dreptate? Poate chiar sunt prea dură… Poate chiar țip prea mult…
— Nu e vina ta! E vina situației…

Dar vina mă rodea pe dinăuntru ca un vierme. În fiecare dimineață mă trezeam cu gândul: „Ce pot face azi ca să-l fac să mă iubească din nou?” Îi pregăteam micul dejun preferat, îi lăsam bilețele cu inimioare în ghiozdan, îi citeam povești până adormea. Dar nimic nu părea să funcționeze.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Sorin:
„Vlad vrea să stea la mine definitiv. O să vorbim cu avocatul.”

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am început să plâng în hohote, fără să-mi pese că Vlad era în camera alăturată. A venit lângă mine și m-a privit speriat.
— De ce plângi?
— Pentru că te iubesc și nu vreau să te pierd…

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Tata zice că tu ești tristă mereu din cauza mea…

Atunci am înțeles cât de mult îl apăsa toată povara divorțului nostru. Cât de mult îl durea să ne vadă luptându-ne pentru el ca pentru un trofeu.

Am decis să mergem împreună la un psiholog pentru copii. Primele ședințe au fost grele — Vlad refuza să vorbească despre sentimentele lui. Dar încet-încet, a început să deseneze ce simte: frică, furie, dorința de a fi iubit de amândoi fără să fie pus să aleagă.

Sorin a refuzat inițial să participe la terapie. Spunea că „nu are nevoie de psihologi”. Dar după câteva luni, când a văzut cât de mult suferă Vlad, a acceptat să vină la o ședință comună.

A fost prima dată când am reușit să vorbim fără reproșuri și acuzații. Să ne ascultăm cu adevărat. Să-l punem pe Vlad pe primul loc.

Nu pot spune că totul s-a rezolvat peste noapte. Relația mea cu Vlad încă are cicatrici adânci. Uneori încă îmi spune că vrea la tata sau că nu mă iubește când se supără. Dar am învățat să nu mai iau totul personal. Să-l ascult mai mult și să-l las să-și exprime furia fără teamă.

M-am întrebat de sute de ori unde am greșit ca mamă. Poate că n-am știut să-i arăt destul dragostea mea printre griji și oboseală. Poate că am pus prea mult accent pe reguli și prea puțin pe joacă.

Dar azi știu că iubirea adevărată nu e mereu reciprocă sau recunoscută imediat. Uneori trebuie doar să rămâi acolo — prezent, răbdător și dispus să ierți.

Mă uit la Vlad dormind liniștit și mă întreb: Oare câți copii poartă povara divorțului părinților lor fără ca noi să știm? Oare câte mame se simt vinovate pentru greșeli pe care nu le-au făcut? Dacă ai fi în locul meu… ce ai face ca să-ți recâștigi copilul?