Când casa ta devine străină: Mărturia unei femei trădate

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am urlat din toți rărunchii, cu vocea răgușită de lacrimi și furie. Mă țineam cu mâinile de marginea patului de spital, încercând să nu mă prăbușesc sub greutatea veștii. În fața mea, mama își cobora privirea, evitând să mă privească în ochi.

— Irina, nu e așa cum crezi… începu Radu, dar vocea lui suna fals, ca o piesă prost jucată.

— Nu e așa cum cred? Ai adus-o pe femeia aia în casa noastră! În patul nostru! În timp ce eu eram aici, cu perfuzii în braț și cu frica-n sân că poate nu mai ies întreagă din spitalul ăsta!

Mama a oftat adânc și mi-a pus o mână pe umăr. — Irina, trebuie să fii mai înțelegătoare. Radu a fost singur, și…

— Singur?! am izbucnit. Eu sunt singură! Eu sunt cea care se luptă cu boala asta nenorocită! Eu sunt cea care nu știe dacă mâine va mai putea merge! Și tu… tu îi iei apărarea lui?

În acel moment am simțit cum tot ce știam despre familie, despre iubire, despre sprijin se prăbușește peste mine ca un zid de beton. Mama, cea care ar fi trebuit să fie stâlpul meu, era de partea lui Radu. Soțul meu, omul în care am avut cea mai mare încredere, mă trădase în cel mai josnic mod posibil.

Totul a început cu două luni înainte, când am fost diagnosticată cu o formă agresivă de endometrioză. Durerile erau insuportabile, iar medicii mi-au recomandat internarea pentru tratament și investigații suplimentare. Radu părea îngrijorat la început, dar după câteva zile vizitele lui au devenit tot mai rare. Îmi spunea mereu că are mult de lucru la birou sau că trebuie să stea cu fiica noastră, Mara.

Într-o seară, când am sunat acasă să vorbesc cu Mara, mi-a răspuns o voce străină la telefon. O femeie. Am crezut că am greșit numărul. Dar apoi am auzit râsul lui Radu în fundal și mi s-a făcut rău instantaneu. Am închis și am încercat să-mi liniștesc bătăile inimii. A doua zi am rugat-o pe mama să meargă până la apartament să vadă ce se întâmplă. S-a întors tăcută și nu mi-a spus nimic. Abia după câteva zile a venit la spital și mi-a spus totul: Radu adusese o femeie în casă și îi prezentase Mariei ca fiind „o prietenă”.

— Ești sigură că nu exagerezi? m-a întrebat mama atunci, ca și cum eu aș fi fost cea nebună.

— Mamă, tu chiar nu vezi ce face? Cum poți să-l aperi?

— Irina, poate ai greșit și tu undeva… Poate nu i-ai dat destulă atenție…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața mea m-am străduit să fiu o soție bună, o mamă iubitoare, o fiică responsabilă. Am muncit cot la cot cu Radu ca să ne plătim apartamentul din Drumul Taberei, am stat nopți întregi lângă Mara când avea febră sau coșmaruri. Și acum, când eu aveam nevoie de sprijin, eram lăsată singură.

În zilele care au urmat, am refuzat să mai vorbesc cu Radu. Venea la spital doar ca să-mi aducă haine curate pentru Mara sau să-mi spună că „nu e momentul să facem scandal”. Mama încerca să mă convingă că trebuie „să iert”, că „așa sunt bărbații”, că „familia e mai importantă decât orice”.

Dar eu nu mai puteam. Nopțile erau cele mai grele. Stăteam cu ochii în tavan și mă întrebam unde am greșit. De ce nu meritam și eu puțină compasiune? De ce mama mea nu putea fi de partea mea?

Într-o dimineață, asistenta a venit cu un buchet de flori și un bilet: „Îmi pare rău că te-am rănit. Dar nu pot trăi o viață care nu mă mai face fericit. Radu.”

Atunci am simțit că totul s-a terminat. Am plâns până nu am mai avut lacrimi. Când m-am externat, Mara m-a întâmpinat la ușă cu ochii roșii de plâns.

— Mami, de ce nu mai stai cu tati?

Am luat-o în brațe și i-am șoptit: — Pentru că uneori oamenii mari fac greșeli mari. Dar tu nu ai nicio vină.

Viața după spital a fost un coșmar continuu. Radu s-a mutat oficial cu „prietena” lui și a început procedurile de divorț. Mama venea rar pe la mine și mereu încerca să mă convingă să-l iert pe Radu „pentru binele Marei”. Prietenele mele s-au împărțit: unele m-au susținut, altele au spus că „poate e mai bine așa”.

Am început să merg la terapie. Acolo am învățat că nu e vina mea că am fost trădată. Că nu trebuie să accept umilința doar pentru că „așa se face” sau „ce va zice lumea”. Am început să-mi reconstruiesc viața pas cu pas: am găsit un job part-time ca profesoară de engleză la afterschool-ul din cartier, am redecorat camera Marei și am început să ies din nou în parc cu ea.

Într-o zi, Mara m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită?

Am zâmbit trist și i-am spus: — Învăț să fiu.

Acum, după un an de la tot ce s-a întâmplat, încă mă doare când văd familii fericite pe stradă sau când Mara întreabă de tatăl ei. Dar am învățat că merit respect și iubire adevărată.

Mă întreb uneori: câte femei din România trec prin astfel de trădări și tac? Câte dintre noi acceptăm umilința doar pentru că ni se spune că „așa trebuie”? Poate e timpul să vorbim deschis despre suferință și despre curajul de a o lua de la capăt.