Când binele se întoarce împotriva ta: Povestea unei vecinătăți otrăvite

— Nu trebuia să te bagi, mamă, ți-am zis eu! Dar tu, ca de obicei, nu mă asculți!
Vocea fiicei mele, Ana, răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită arsă. Mă uit la ea, cu ochii umezi, și nu știu dacă să plâng sau să țip. Pe masă, scrisoarea de la Centru pentru Protecția Copilului stă ca o sentință. Mă simt ca un criminal, deși tot ce am vrut a fost să ajut.

Totul a început acum două luni, într-o după-amiază ploioasă de martie. Stăteam la geam și o priveam pe tanti Viorica, vecina noastră de la parter, cum se chinuia să care două plase grele de cumpărături. Are peste optzeci de ani, iar copiii ei sunt plecați în Italia. De multe ori îi mai duceam câte o supă caldă sau îi făceam cumpărăturile. În ziua aceea am coborât repede scările, fără să mă gândesc la altceva decât la cât de greu îi este.

— Lăsați, tanti Viorica, vă ajut eu! i-am spus zâmbind.

M-a privit cu ochii ei mici și obosiți, dar a acceptat ajutorul. Am stat apoi la ea la o cafea, am povestit despre vremurile bune și despre cât de mult îi lipsesc copiii. Mi-a spus că uneori se simte singură și că îi e frică să nu pățească ceva fără ca cineva să știe.

Așa a început totul. În fiecare zi îi duceam mâncare sau îi făceam cumpărăturile. Odată am găsit-o căzută în baie și am chemat Salvarea. Am stat cu ea la spital până târziu în noapte. Când s-a întors acasă, i-am făcut curat și i-am spălat hainele. Mă simțeam utilă, simțeam că fac un bine.

Dar într-o zi, totul s-a schimbat. Am găsit-o pe tanti Viorica în fața ușii mele, cu ochii roșii și vocea tremurândă.

— Jelena, te rog să nu mai vii la mine! Nu mai am nevoie de nimic! Lasă-mă în pace!

Am rămas blocată. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Am încercat să o liniștesc, dar a trântit ușa în nasul meu. De atunci n-am mai văzut-o decât pe furiș, când ieșea la magazin sau când vorbea cu vecina de la doi, doamna Lidia.

La câteva zile după incident, am primit scrisoarea aceea nenorocită. Eram acuzată că am încercat să profit de vulnerabilitatea unei persoane vârstnice, că i-am intrat în casă fără voia ei și că am încercat să-i iau banii. Am citit cuvintele acelea de zeci de ori, dar nu le puteam pricepe.

Soțul meu, Sorin, a venit acasă și m-a găsit plângând.

— Ce s-a întâmplat?

I-am arătat scrisoarea. A citit-o încet, apoi a oftat adânc.

— Nu pot să cred… Cine ar putea spune așa ceva?

— Tanti Viorica… Ea a făcut plângerea.

Sorin s-a uitat la mine lung, apoi a ieșit pe balcon să fumeze. În seara aceea n-am vorbit aproape deloc. Ana a venit târziu acasă și când i-am povestit totul, a început să țipe la mine că sunt naivă și că lumea nu mai e ce era odată.

A doua zi dimineață, când am ieșit din bloc, am simțit privirile tuturor pe spatele meu. Doamna Lidia șușotea cu domnul Petrescu de la trei. Când am trecut pe lângă ei, s-au oprit brusc din vorbit și m-au privit cu răceală.

— Uite-o pe aia care profită de bătrâni… am auzit-o pe cineva șoptind.

Mi s-au tăiat picioarele. Am vrut să mă întorc acasă și să nu mai ies niciodată. Dar trebuia să merg la serviciu. La birou, colega mea Irina m-a întrebat dacă e adevărat ce se spune prin bloc.

— Ce se spune?

— Că ai încercat să-i iei banii lui tanti Viorica…

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam suporta rușinea și nedreptatea.

În zilele următoare am fost chemată la Centru pentru Protecția Copilului pentru o anchetă socială. M-au întrebat tot felul de lucruri: dacă am luat bani de la tanti Viorica, dacă am intrat peste ea cu forța, dacă am amenințat-o. Le-am spus adevărul: că tot ce am făcut a fost să ajut.

— Dar de ce credeți că a făcut această plângere? m-a întrebat asistenta socială.

— Nu știu… Poate cineva i-a băgat prostii în cap… Poate se teme… Poate e bolnavă…

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat. Acasă nu mai aveam liniște. Sorin era tot mai tăcut, Ana mă evita. Vecinii nu-mi mai vorbeau. M-am izolat în apartamentul nostru mic și am început să mă îndoiesc de mine însămi.

Într-o seară, Ana a venit la mine în cameră.

— Mamă… Îmi pare rău că am țipat la tine. Știu că ai vrut doar să faci bine… Dar lumea e rea… Trebuie să ai grijă cui întinzi mâna.

Am plâns împreună mult timp. Mi-am dat seama cât de mult m-a schimbat toată povestea asta. Nu mai aveam încredere în nimeni. Mă simțeam trădată și murdară.

După câteva săptămâni ancheta s-a încheiat. Nu au găsit nicio dovadă împotriva mea. Dar răul fusese deja făcut: reputația mea era pătată, relațiile cu vecinii distruse.

Într-o zi m-am întâlnit cu tanti Viorica pe scara blocului. S-a uitat la mine cu ochii goi și a trecut mai departe fără să spună nimic. Am vrut să o opresc, să o întreb „de ce?”, dar n-am avut putere.

Acum stau la fereastră și privesc lumea trecând pe stradă. Mă întreb dacă voi mai avea vreodată curajul să ajut pe cineva sau dacă suspiciunea va rămâne mereu între mine și ceilalți.

Oare cât de mult ne poate schimba o singură minciună? Și cât de greu e să mai crezi în oameni după ce ai fost rănit tocmai pentru că ai vrut să faci un bine?