Când am spus „Ajunge!” — Povestea mea despre curaj și eliberare

— Nu mai pot! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei. Vlad s-a oprit din mestecat, iar mama lui, doamna Lidia, a ridicat sprâncenele, ofuscată. Tata-socru, domnul Ion, a oftat teatral, ca și cum ar fi asistat la o piesă proastă de teatru.

— Ce ai pățit iar, Irina? a întrebat Vlad, fără să-și ridice privirea din farfurie.

— Ce am pățit? Am pățit că nu mai sunt om în casa asta! Am pățit că nu mai pot respira fără să fiu judecată! Am pățit că nu mai știu cine sunt!

M-am uitat la mâinile mele — crăpate de la atâta spălat vase, tremurânde de nervi și oboseală. În ultimii șapte ani, de când m-am măritat cu Vlad, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de compromisuri. Socrii mei s-au mutat la noi „temporar”, după ce apartamentul lor a intrat în renovare. Renovarea nu s-a mai terminat niciodată. Iar eu am devenit menajera tuturor.

— Irina, nu e momentul să faci o scenă, a spus doamna Lidia, cu vocea ei tăioasă. Vlad muncește toată ziua, Ion are probleme cu inima… Tu ar trebui să fii recunoscătoare că ai o familie.

Familie? M-am întrebat amar. Familia mea era undeva departe, la Bacău. Mama mă suna din când în când și mă întreba dacă sunt fericită. Mințeam mereu: „Da, mamă, sunt bine.”

În seara aceea însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că Vlad uitase din nou de aniversarea noastră. Poate pentru că doamna Lidia îmi criticase ciorba — „prea sărată”, ca de obicei. Sau poate pentru că simțeam că mă pierd pe mine cu fiecare zi care trece.

— Vlad, vreau să plece părinții tăi. Vreau să fim doar noi doi. Sau… doar eu.

Vlad a râs scurt:

— Nu fi ridicolă. Unde să se ducă? Și ce-i cu tonul ăsta?

— Tonul ăsta e vocea mea! E prima dată când mă aud și eu!

Am izbucnit în plâns. Nu plânsul acela tăcut, ci unul zgomotos, eliberator. Socrii mei s-au ridicat de la masă, indignați.

— Nu ne vorbești așa în casa noastră! a tunat domnul Ion.

— În casa MEA! am strigat eu. Pe contractul de proprietate scrie numele meu! Am muncit ani de zile ca să avem apartamentul ăsta!

A urmat o tăcere grea. Vlad m-a privit pentru prima dată cu adevărat — nu ca pe o extensie a mamei lui sau ca pe o servitoare. A văzut furia și durerea din ochii mei.

— Dacă nu vă convine, puteți pleca toți trei! am spus răspicat.

Nu știu de unde am avut curajul acela. Poate din disperare. Poate din dragoste de sine — sentiment pe care îl uitasem demult.

A doua zi dimineață, mi-am făcut bagajele pentru ei. Le-am pus hainele în valize vechi și le-am lăsat la ușă. Vlad m-a privit neîncrezător:

— Chiar vrei să faci asta?

— Da. Vreau să trăiesc. Vreau să fiu eu însămi.

Socrii au plecat bombănind. Vlad a rămas pe hol, cu privirea pierdută.

— Și eu? Ce fac eu?

— Faci ce vrei tu. Dar fără mine.

A plecat și el după câteva zile, incapabil să accepte schimbarea. Au urmat luni grele — nopți în care am plâns până târziu, zile în care m-am simțit vinovată că am destrămat o familie. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Am redecorat apartamentul. Am aruncat perdelele groase alese de doamna Lidia și am pus flori la geamuri. Am început să gătesc doar pentru mine — ce-mi place mie: paste cu usturoi, salată cu brânză de capră, clătite cu dulceață de vișine.

Prietenii mei au revenit în viața mea. Am ieșit la teatru cu Ana și la cafea cu Sorina. Am început să scriu din nou poezii — ceva ce abandonasem demult.

Mama a venit într-o zi la București și m-a găsit zâmbind în bucătărie.

— Ești bine?

— Da, mamă. Acum chiar sunt bine.

Nu a fost ușor. Vecinii au început să bârfească: „A dat afară bărbatul și socrii!” Unii prieteni s-au îndepărtat. Dar am câștigat ceva mult mai prețios: pe mine însămi.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost egoistă sau prea impulsivă. Dar apoi îmi amintesc serile acelea lungi în care nu aveam voie să vorbesc la masă sau zilele în care eram certată pentru orice fleac.

Acum știu: uneori trebuie să riști totul ca să te regăsești.

Oare câte femei trăiesc încă viața altora? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Voi ce ați face în locul meu?