Când am rugat-o pe bunica să-mi lase apartamentul: adevărul despre iubire, încredere și familie, pe care nu voiam să-l știu

— Nu pot să cred că ai ajuns să-mi ceri asta, Marta! Glasul bunicii Sofia a tăiat aerul din sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. Mâinile ei tremurau ușor pe cana de ceai, iar ochii — aceiași ochi care mă vegheaseră nopți întregi când eram copil — mă priveau acum ca pe o străină.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu știam dacă de rușine sau de furie. Venisem hotărâtă: după atâția ani în care am locuit împreună, după ce m-a crescut ca pe fiica ei, nu vedeam nimic greșit în a-i cere să-mi lase apartamentul. Era singura mea siguranță. Salariul meu de educatoare abia îmi ajungea pentru chirie și mâncare. Prietenii mei deja aveau casele lor, părinți care îi ajutau. Eu aveam doar pe ea.

— Bunico, nu vreau să te supăr… dar tu știi cât de greu îmi este. Și… tot tu spui mereu că familia trebuie să se ajute. Nu e ca și cum ai avea pe altcineva, am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

Bunica a oftat adânc. S-a ridicat încet și s-a uitat pe fereastră, la blocurile cenușii din cartierul nostru din Drumul Taberei. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

— Marta, tu știi cât am muncit pentru apartamentul ăsta? Am spălat scări, am făcut curățenie la fabrică, am stat la cozi pentru orice. Și când ai rămas fără părinți, te-am luat la mine fără să clipesc. Dar nu m-am gândit niciodată că o să vină ziua când o să-mi ceri să-ți dau tot ce am.

M-am simțit mică, vinovată, dar și furioasă. De ce nu înțelege? De ce nu vede că nu cer din lăcomie? Că mi-e frică de viitor? Că nu vreau să ajung pe drumuri?

— Nu vreau să-ți iau nimic! Vreau doar să știu că am un loc al meu. Că nu trebuie să mă tem că într-o zi n-o să mai am unde sta…

A tăcut mult timp. Am auzit doar ceasul vechi ticăind și tramvaiul trecând în depărtare. Apoi a vorbit încet:

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că nu m-ai întrebat niciodată dacă eu sunt pregătită să las totul în urmă. Că nu te-ai gândit că poate și eu am nevoie de siguranță. Că poate mi-e frică să rămân singură și fără nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Niciodată nu m-am gândit la asta. Pentru mine, bunica era stânca mea — dar poate că și ea avea nevoie de sprijinul meu.

— Bunico… iartă-mă. Nu m-am gândit… Am început să plâng, rușinată de egoismul meu.

A venit lângă mine și m-a luat în brațe, așa cum făcea când eram mică și aveam coșmaruri.

— Marta, te iubesc ca pe ochii din cap. Dar iubirea nu se măsoară în acte de proprietate. Și nici recunoștința nu se cere cu forța.

A doua zi, am plecat la serviciu cu ochii umflați de plâns. Colega mea, Irina, m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul printre suspine.

— Să știi că nu ești singura… Și eu am trecut prin asta cu mama mea. E greu când familia devine un câmp de bătălie pentru case și moșteniri… Dar poate că trebuie să ne întrebăm ce contează mai mult: liniștea sufletească sau siguranța materială?

Zilele au trecut greu. Bunica era mai tăcută ca niciodată. Eu mă simțeam vinovată pentru tot: pentru cererea mea, pentru tăcerile ei, pentru faptul că nu puteam să-i ofer nimic în schimb.

Într-o seară, când am ajuns acasă târziu, am găsit-o stând la masa din bucătărie cu o scrisoare în față.

— Am scris aici tot ce simt, Marta. Citește când vrei tu.

Am citit-o noaptea târziu:

„Draga mea fată,

Te-am crescut cu dragoste și teamă — teamă că n-o să pot niciodată să-ți dau tot ce meriți. Am vrut mereu să ai un acoperiș sigur deasupra capului, dar mi-e frică să nu rămân singură dacă te grăbești să pleci sau dacă uiți de mine după ce ai totul asigurat. Nu vreau ca dragostea noastră să se transforme într-un contract rece. Vreau să știu că mă iubești pentru cine sunt eu, nu pentru ceea ce pot lăsa în urmă.”

Am plâns mult în noaptea aceea. Mi-am dat seama cât de mult o rănisem fără să vreau. Dimineața i-am spus:

— Bunico, iartă-mă încă o dată… Nu vreau nimic decât să fim împreună cât mai mult timp. Apartamentul poate aștepta.

Mi-a zâmbit trist:

— Poate că într-o zi vei înțelege cât de greu e să alegi între liniștea ta și liniștea copilului tău.

De atunci, relația noastră s-a schimbat. Am început să vorbim mai des despre temerile noastre, despre trecut și viitor. Am încercat să-i arăt că sunt recunoscătoare nu pentru apartament, ci pentru dragostea ei necondiționată.

Dar uneori mă întreb: oare câți dintre noi nu ajungem să ne pierdem sufletul încercând să câștigăm siguranță? Oare cât valorează cu adevărat o casă dacă pierdem familia pe drum?