Când am plecat din casa soacrei: Povestea unei decizii care mi-a schimbat viața

— Deci, e clar? Mâine mergem la bancă, semnăm actele. Dogovoreno? spuse soacra mea, ridicând privirea de pe agenda ei plină de notițe.

Am simțit cum îmi îngheață sângele în vene. Stăteam la masa din bucătăria lor, cu o cană de ceai rece în față, iar Mihai, soțul meu, se uita absent la telefon. Nici nu ridicase ochii când mama lui a anunțat decizia. Parcă eram invizibilă.

— Dar… nu ar trebui să discutăm și noi despre asta? am încercat eu, cu o voce care mi-a sunat străină și slabă.

Soacra a oftat teatral, ca și cum ar fi vorbit cu un copil neascultător.

— Irina, dragă, nu e nimic de discutat. E pentru binele nostru. Și oricum, Mihai știe ce face. Nu-i așa, Mihai?

El a dat din cap fără să spună nimic. Am simțit cum mă sufoc. De doi ani locuiam cu ei, într-un apartament mic din cartierul Titan. La început am crezut că e temporar, că vom strânge bani și ne vom muta la casa noastră. Dar timpul trecea și fiecare zi era o luptă pentru spațiu, pentru intimitate, pentru un pic de liniște.

Mă simțeam ca o chiriașă în propria viață. Soacra decidea tot: ce mâncăm, când spălăm rufele, cum aranjăm mobila. Până și florile de pe balcon trebuiau să fie după gustul ei. Încercam să mă fac utilă, să nu deranjez, să nu ies în evidență. Dar orice făceam era greșit.

— Irina, iar ai pus farfuriile invers! — Irina, nu vezi că ai lăsat lumina aprinsă la baie? — Irina, nu se face așa la noi!

Mihai era mereu între două focuri. Îmi spunea că exagerez, că mama lui vrea doar binele nostru. Dar eu simțeam că mă pierd pe mine cu fiecare compromis.

În seara aceea, după ce au stabilit „dogovorul”, am intrat în camera noastră și am început să plâng în surdină. Mihai a venit după mine.

— Hai, nu mai fi supărată… E doar un credit. O să avem și noi mai mult spațiu.

— Dar fără mine? Fără să mă întrebați?

— Irina, tu mereu faci din țânțar armăsar. E normal să decidă mama, ea știe mai bine.

Atunci am știut că nu mai pot. Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, ascultând cum sforăie soacra în camera alăturată și cum Mihai răsuflă liniștit lângă mine. Dimineața m-am trezit devreme și am început să-mi strâng lucrurile în tăcere. Fiecare haină împachetată era ca o eliberare și ca o rană în același timp.

Mama mea locuia singură într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Nu mai fusesem acasă de luni bune; mă simțeam vinovată că o lăsasem singură după moartea tatălui meu. Când am sunat-o și i-am spus că vin acasă, vocea ei s-a luminat.

— Irina, vino! Oricând! Casa asta e mereu a ta.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Mihai nici măcar nu s-a trezit când am ieșit pe ușă cu valiza mea roșie. Pe drum am plâns și am râs în același timp — plâns pentru tot ce pierdusem și râs pentru că simțeam că respir din nou.

Mama m-a primit cu brațele deschise. Mi-a făcut ceaiul preferat și m-a lăsat să dorm până târziu. În zilele următoare am început să-mi pun ordine în gânduri. Prietenele m-au sunat să mă întrebe ce s-a întâmplat; unele m-au judecat, altele m-au încurajat.

— Cum ai putut să-l lași pe Mihai? — Nu te gândești că poate exagerezi? — Bravo ție! Era timpul!

Adevărul e că nu știam dacă am făcut bine sau rău. Îmi lipsea Mihai, dar nu-mi lipsea viața aceea sufocantă. Într-o seară, el mi-a trimis un mesaj:

„Irina, te rog să te întorci. Mama zice că putem discuta.”

Am citit mesajul de zeci de ori. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să discutăm și totul s-a terminat cu „așa se face la noi”. M-am gândit la cât de mult m-am schimbat în acei doi ani — cât de mică mă simțeam și cât de mult îmi doream să fiu văzută și auzită.

Nu i-am răspuns imediat. Am ieșit pe balconul mamei și am privit luminile orașului. Am simțit pentru prima dată după mult timp că sunt liberă să aleg pentru mine.

În zilele care au urmat, Mihai a venit la mama acasă. A stat pe hol cu un buchet de flori ofilite și ochii roșii de oboseală.

— Irina… hai acasă…

— Acasă? Unde e acasă pentru mine? La mama ta sau lângă tine?

A tăcut mult timp.

— Nu știu… Poate că n-am știut niciodată să-ți dau locul tău…

Am plâns amândoi atunci, dar nu m-am întors. Am ales să rămân cu mama o vreme, să-mi găsesc un job nou și să-mi recuperez viața pe care o pierdusem printre compromisuri.

Au trecut luni de atunci. Încă mă doare despărțirea de Mihai, dar nu regret decizia luată. Am învățat că uneori trebuie să pleci ca să te regăsești.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc vieți care nu sunt ale lor doar de teamă să nu fie judecate? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”?