„Când am plecat de acasă, nu m-am uitat înapoi”

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o dimineață, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi adun hainele într-o valiză veche. Fetița noastră, Ilinca, dormea încă, cu obrajii roșii de la plânsul de aseară. Sorin m-a privit ca și cum aș fi vorbit o limbă străină.

— Ce ai, Adina? Ce s-a întâmplat iar? Mama doar vrea să ne ajute… E casa noastră, nu? De ce trebuie mereu să faci atâta caz?

Nu era prima oară când aveam discuția asta. De fapt, era deja un refren obositor. De fiecare dată când încercam să vorbesc despre cât de sufocată mă simt în casa lor, Sorin ridica din umeri sau îmi spunea că exagerez. Dar nu exagerez. Nu mai sunt eu de când am acceptat să locuim cu mama lui.

Totul a început după ce m-am căsătorit cu Sorin. Eram tineri, visători și convinși că dragostea poate învinge orice. Am vrut să ne luăm un apartament mic, să avem colțul nostru de lume. Dar mama lui Sorin, doamna Viorica, a insistat că „nu are rost să aruncați banii pe chirie când avem o casă mare aici”. La început am crezut că e o idee bună — economisim bani, avem ajutor cu copilul. Dar nu mi-am dat seama că prețul era libertatea mea.

În fiecare zi, Viorica îmi spunea cum să gătesc, cum să spăl hainele, cum să cresc copilul. „Așa se face la noi în familie”, „Nu-i bine cum faci tu”, „Eu am crescut trei copii și uite ce buni au ieșit”. Sorin era mereu la muncă sau la pescuit cu prietenii lui. Când venea acasă și îi spuneam că nu mai rezist, îmi răspundea sec:

— Las-o, Adina, că-i bătrână și vrea doar binele nostru.

Dar binele ei nu era și al meu. Într-o zi, după ce Ilinca a făcut febră mare și Viorica a refuzat să mă lase să o duc la doctor — „Lasă, mamă, îi dau eu ceai de tei și-i trece!” — am simțit că mă sufoc. Am stat toată noaptea lângă patul fetiței mele și am plâns în tăcere. Dimineața următoare am decis: trebuie să plec.

Am așteptat ca Sorin și Viorica să plece la piață. Am împachetat repede câteva haine pentru mine și Ilinca, jucăriile ei preferate și actele. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, vin la tine. Nu mai pot aici.

Mama a oftat la telefon, dar nu m-a întrebat nimic. Știa prea bine ce înseamnă să trăiești sub papucul unei soacre.

Când au venit acasă și au găsit camera goală, Sorin m-a sunat disperat:

— Adina, unde ești? Ce-ai făcut? Cum poți să-mi faci una ca asta?

Am încercat să-i explic la telefon:

— Sorin, nu mai pot trăi acolo. Nu mai sunt eu. Nu vreau ca Ilinca să crească într-o casă unde mama ta decide totul pentru noi.

— Dar ai tot ce-ți trebuie! N-ai lipsit de nimic! Mama te ajută cu copilul! Ce vrei mai mult?

— Vreau respect! Vreau liniște! Vreau să fiu mamă pentru copilul meu!

A tăcut. Apoi mi-a spus că exagerez și că o să-mi treacă.

Au trecut trei luni de atunci. Stau cu Ilinca într-o cameră mică la mama acasă. Nu e ușor — mama are pensia mică, eu încerc să găsesc un job part-time ca să pot sta cu Ilinca după grădiniță. Dar mă simt liberă. Pot decide singură ce mănâncăm la prânz sau când ieșim în parc.

Sorin vine uneori s-o vadă pe Ilinca. E supărat pe mine, dar nu încearcă să mă convingă să mă întorc. Mama lui însă mă sună aproape zilnic:

— Adina, gândește-te la copil! O să crească fără tată! Ce-o să zică lumea?

Uneori mă simt vinovată. Mă gândesc dacă nu cumva am distrus familia Ilincăi doar pentru că n-am avut răbdare cu Viorica. Alteori îmi spun că am făcut ce trebuia — că Ilinca are nevoie de o mamă întreagă la minte, nu una care plânge pe ascuns în baie.

Prietenii mei sunt împărțiți: unii spun că am fost curajoasă; alții cred că trebuia să rabd pentru copil. Dar nimeni nu știe cum e să te trezești dimineața cu inima strânsă de frică pentru ziua care urmează.

Uneori noaptea mă întreb: Oare chiar meritam mai mult? Sau ar fi trebuit să accept că așa e viața în România — femeia trebuie să rabde? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?