Când acasă nu mai înseamnă acasă: Povestea Anei din Ploiești

— Ana, ai văzut unde mi-am pus cheile? vocea lui Radu răsună din hol, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. M-am oprit din spălatul vaselor, cu spatele încordat, și am răspuns încet, fără să mă întorc: — Nu, Radu, nu le-am văzut. Poate sunt în buzunarul hainei tale.

Auzisem ușa trântindu-se. Fără să-mi dau seama, lacrimile mi-au început să curgă pe obraji, amestecându-se cu stropii de apă rece. Nu mai știam când începuse totul să se destrame. Poate după ce s-a născut Maria, fetița noastră, și am rămas acasă, simțindu-mă captivă între patru pereți, cu zilele identice, fără culoare. Sau poate după ce Radu a început să stea tot mai mult la serviciu, venind acasă doar ca să mănânce și să doarmă, fără să mă mai privească în ochi.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, am încercat să vorbesc cu el. Stătea pe canapea, cu ochii în telefon, iar eu am șoptit: — Radu, tu mă mai iubești? S-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină, apoi a ridicat din umeri: — Nu știu, Ana. Sunt obosit. Hai să nu mai discutăm acum.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. În noaptea aceea, am plâns în tăcere, cu fața în pernă, ca să nu o trezesc pe Maria. Mă simțeam invizibilă, ca o umbră care se mișcă prin casă doar ca să facă ordine, să gătească, să spele. Nu mai eram Ana, fata veselă care visa să devină profesoară de română, ci doar „mama Mariei” și „soția lui Radu”.

Mama mea mă suna des, dar nu îi spuneam niciodată adevărul. — Cum ești, mamă? — Bine, mamă, suntem bine. Maria crește, Radu muncește mult. Și atât. Nu voiam să o îngrijorez. Dar adevărul era că mă simțeam tot mai singură, iar casa noastră, cândva plină de râsete, devenise un loc rece, în care fiecare își vedea de treaba lui.

Într-o zi, am găsit un bilet în buzunarul hainei lui Radu. Scrisul era de mână, feminin: „Mulțumesc pentru seara minunată. Abia aștept să ne revedem. — Ioana”. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Am stat pe marginea patului, cu biletul în mână, tremurând. Am vrut să-l confrunt, dar m-am temut. Dacă era adevărat? Dacă avea pe altcineva? Ce mă făceam cu Maria? Unde să mă duc?

Seara, când a venit acasă, am încercat să par calmă. — Radu, cine e Ioana? S-a uitat la mine cu o privire rece, apoi a oftat: — O colegă. Am ieșit cu ea și cu alți colegi. Nu e ce crezi. Dar vocea lui nu avea nici urmă de căldură. Am simțit că nu mai am aer. Am ieșit pe balcon și am plâns până târziu, privind luminile orașului.

Zilele au trecut greu. Am început să mă închid în mine, să evit discuțiile. Maria simțea tensiunea și mă întreba: — Mami, de ce ești tristă? Îi zâmbeam forțat: — Nu sunt tristă, iubita mea. Dar știam că nu pot să o mint la nesfârșit.

Într-o dimineață, am găsit curajul să-i spun mamei adevărul. Am plâns la telefon, iar ea mi-a spus: — Ana, nu ești singură. Dacă vrei, poți veni acasă la mine. Dar eu nu voiam să fug. Voiam să lupt pentru mine, pentru Maria. Am început să caut un job part-time, să ies din casă, să mă întâlnesc cu prietenele mele vechi. Am redescoperit-o pe Ana care râdea, care visa, care avea planuri.

Radu a observat schimbarea. Într-o seară, m-a întrebat: — Ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești ca înainte. L-am privit în ochi pentru prima dată după mult timp: — Nu mai pot să fiu invizibilă. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine. Dacă vrei să pleci, pleacă. Dar eu nu mai vreau să trăiesc așa.

A urmat o ceartă cumplită. Radu a țipat, eu am plâns, Maria s-a speriat. Dar după aceea, parcă s-a spart un zid între noi. Am început să vorbim, să ne spunem ce ne doare. Am mers la consiliere de cuplu. Nu a fost ușor. Au fost zile când am vrut să renunț. Dar am învățat să mă pun pe mine pe primul loc, să-mi spun părerea, să nu mai accept să fiu doar o umbră.

Astăzi, nu pot spune că suntem fericiți ca la început. Dar suntem sinceri. Radu încearcă să fie mai prezent, eu am un job care îmi place, Maria râde din nou. Casa noastră nu mai e perfectă, dar e reală. Și eu am învățat că acasă nu e un loc, ci o stare de spirit.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc în tăcere aceeași poveste? Câte dintre noi uităm cine suntem, doar ca să păstrăm aparențele? Poate că e timpul să vorbim mai deschis despre ce simțim cu adevărat.