Cadouri de aur pentru nepot, dar nu are voie să le ia acasă: Povestea unei mame între două lumi

— Vlad, lasă jucăria acolo! Nu o lua cu tine! vocea soacrei mele răsună tăios din capătul holului, chiar când băiețelul meu, cu ochii mari și plini de speranță, încerca să bage în rucsac mașinuța electrică roșie pe care tocmai i-o cumpărase bunicul.

M-am oprit în prag, cu palmele transpirate pe bareta genții. Simțeam cum mi se strânge stomacul de fiecare dată când trebuia să vin la vila lor din Pipera. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut luxul sau grădina imensă cu piscină, ci pentru că aici, totul era despre reguli nescrise și despre cât de puțin conta părerea mea.

— Mamă, pot să iau mașinuța acasă? mă întreabă Vlad cu voce stinsă, privind când la mine, când la bunica lui.

— Nu, dragule, îi răspund înainte să apuce soacra să intervină. O să te mai joci cu ea data viitoare când venim la bunici.

Îl văd cum își mușcă buza și își trage gluga peste cap. Are doar șase ani, dar deja a învățat că la bunici e altă lume. O lume în care totul strălucește, dar nimic nu e al lui cu adevărat.

Soțul meu, Radu, mă prinde de mână discret.

— Hai să mergem, Irina. Avem de făcut cumpărături.

În mașină, tăcerea e apăsătoare. Vlad stă lipit de geam, desenând abur pe sticlă. Radu conduce absent, iar eu încerc să-mi adun gândurile. Mă simt mică și neputincioasă. De ce nu pot să-i spun soacrei ce simt? De ce trebuie ca fiul meu să fie tratat ca un musafir în propria copilărie?

Ajunși acasă, Vlad își aruncă ghiozdanul pe hol și se duce direct în camera lui. Îl aud cum oftează și deschide cutia cu cele câteva jucării pe care ni le-am permis să i le cumpărăm. O mașinuță de plastic ieftină, un ursuleț cu o ureche ruptă și câteva cărți primite de la prieteni.

— Irina, nu mai fi așa supărată, încearcă Radu să mă liniștească. Părinții mei vor doar ce e mai bun pentru Vlad.

— Atunci de ce nu-l lasă să ia nimic acasă? De ce totul trebuie să fie la ei? De ce simt că nu suntem niciodată destul de buni?

Radu oftează și se așază lângă mine pe canapea.

— Știi cum sunt… Le place controlul. Și… poate că le e teamă că nu putem avea grijă de lucrurile scumpe.

Mă uit la el cu lacrimi în ochi.

— Dar Vlad nu are nevoie de lucruri scumpe. Are nevoie să simtă că aparține undeva. Că are voie să viseze și acasă la el, nu doar în casa lor perfectă.

În seara aceea, după ce Vlad adoarme, primesc un mesaj de la soacra mea: „Sper că v-a plăcut vizita. Data viitoare poate îl lăsați pe Vlad mai mult la noi. Se simte atât de bine aici!”

Îmi vine să urlu. Să-i spun că nu vreau ca fiul meu să crească simțindu-se ca un chiriaș în propria familie. Dar șterg mesajul și mă culc cu inima grea.

Zilele trec la fel. În fiecare weekend mergem la vila din Pipera. În fiecare weekend Vlad primește ceva nou: bicicletă electrică, trenuleț cu telecomandă, Lego-uri uriașe — dar toate rămân acolo. Acasă la noi, spațiul e mic și bugetul limitat. Ne chinuim cu ratele la apartament și cu salariile noastre modeste de profesori.

Într-o zi, după ce Vlad adoarme plângând că vrea „să doarmă cu robotul cel mare”, mă hotărăsc să vorbesc deschis cu Radu.

— Nu mai pot așa! Trebuie să le spunem părinților tăi că nu e normal ce fac. Vlad suferă!

Radu mă privește lung.

— Dacă le spui ceva, o să se supere și o să ne taie ajutorul. Știi bine că ne-au mai dat bani când am avut nevoie…

— Nu vreau banii lor! Vreau ca fiul nostru să fie fericit!

A doua zi dimineață, primesc un telefon de la soacra mea.

— Irina, am vorbit cu Radu aseară. Vrem să-l luăm pe Vlad două săptămâni la mare cu noi. Să se relaxeze copilul! Voi oricum sunteți ocupați…

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină.

— Mulțumesc, dar cred că vara asta stăm împreună ca familie.

— Cum vrei tu… răspunde rece și închide.

În acea vară, pentru prima dată, nu mai mergem la vila lor. Mergem într-un concediu ieftin la munte, într-o cabană micuță. Vlad aleargă prin pădure cu o crenguță în mână și râde din toată inima.

— Mami! Uite ce comoară am găsit! strigă el arătându-mi o piatră lucioasă.

Îl iau în brațe și simt că pentru prima dată suntem cu adevărat o familie.

Când ne întoarcem acasă, găsesc un plic în cutia poștală: „Sperăm că Vlad va reveni curând la noi. Avem multe surprize pentru el.”

Mă uit la Radu și îi spun:

— Poate că nu vom avea niciodată vila lor sau jucăriile lor scumpe. Dar avem dragostea noastră și libertatea de a fi împreună.

Uneori mă întreb: oare cât valorează fericirea unui copil? Poate fi ea cumpărată cu cadouri luxoase sau se găsește doar în lucrurile simple pe care le trăim împreună?