Bunica versus Casierița: Cum răzbunarea s-a transformat într-o prietenie neașteptată

— Doamnă, vă rog, nu mai țineți coada ocupată cu mărunțișul ăsta! — vocea casieriței răsună tăios peste tejghea, iar ochii tuturor se întorc spre mine. Mâinile îmi tremurau în timp ce încercam să număr bănuții pentru pâinea și laptele pe care le cumpăram în fiecare dimineață. Mă simțeam mică, umilită, ca și cum toată lumea mă judeca pentru că nu aveam destui bani să plătesc mai repede. — Dacă nu vă descurcați, poate ar trebui să lăsați pe altcineva, continuă ea, cu o privire rece, de parcă aș fi fost o povară pentru toți cei din spate.

Mă numesc Maria și am 74 de ani. De când a murit soțul meu, singurătatea s-a așezat ca o pătură grea peste zilele mele. Singura mea bucurie era să merg la magazinul din colț, să schimb câteva vorbe cu vecinii și să simt că încă fac parte din lumea asta. Dar în acea dimineață, cuvintele casieriței, Irina, m-au lovit ca un pumn în stomac. Am ieșit din magazin cu ochii în lacrimi, simțind că nu mai am niciun loc unde să fiu acceptată.

În acea seară, am povestit totul fiicei mele, Elena, la telefon. — Mamă, nu lăsa o fată obraznică să te doboare! Trebuie să-i arăți că nu ești de ignorat! — mi-a spus ea, cu vocea ei hotărâtă. M-am gândit mult la asta. De ce să accept să fiu tratată așa? A doua zi, am decis să mă întorc la magazin, dar nu ca să cumpăr ceva, ci să-i spun Irinei ce simt. Am așteptat să se golească magazinul, apoi m-am apropiat de tejghea. — Irina, știi, nu e ușor să fii bătrân și să simți că nu mai ai loc nicăieri. Cuvintele tale de ieri m-au durut. Poate că nu contează pentru tine, dar pentru mine contează mult.

Irina s-a uitat la mine surprinsă, apoi a dat ochii în jos. — Îmi pare rău, doamnă Maria. Nu am vrut să fiu rea, doar că… e greu aici, toată lumea se grăbește, șeful țipă la mine dacă nu merg repede. Am simțit pentru prima dată că nu sunt singura care poartă o povară. Am plecat fără să spun nimic, dar în sufletul meu s-a aprins o dorință de răzbunare. Voiam să-i arăt Irinei că nu poate să se poarte așa cu oamenii. Am început să vorbesc cu vecinii, să le spun cum m-a tratat. Unii au început să o evite, alții să-i arunce priviri urâte. Dar, cu fiecare zi care trecea, nu simțeam deloc satisfacție. Din contră, mă simțeam tot mai goală.

Într-o dimineață, am văzut-o pe Irina plângând în spatele magazinului. M-am apropiat, ezitând. — Ce s-a întâmplat, fată dragă? — am întrebat-o, uitând pentru o clipă de supărarea mea. — Nu mai pot, doamnă Maria. Toată lumea mă urăște, șeful vrea să mă dea afară, acasă mă așteaptă un copil bolnav și nu știu cum să mai fac față. Am simțit cum inima mi se strânge. Toată furia mea s-a topit într-o clipă. Am scos din geantă o batistă și i-am întins-o. — Hai, șterge-ți lacrimile. Nu merită să suferi așa.

Din ziua aceea, am început să vorbim tot mai des. Îi aduceam câte o cafea caldă, iar ea mă ajuta să aleg cele mai proaspete produse. Am aflat că soțul ei a plecat în Italia și nu mai dă niciun semn, că băiețelul ei, Radu, are nevoie de medicamente scumpe și că Irina muncește zi și noapte ca să-i asigure un viitor. Am început să o ajut cum puteam: îi aduceam haine pentru copil, îi făceam supă când era răcită, iar ea mă suna să mă întrebe dacă am nevoie de ceva de la magazin.

Vecinii au început să observe schimbarea. — Ce s-a întâmplat cu casierița aia? Parcă nu mai e așa de rea, — mă întreba tanti Viorica. — Oamenii se schimbă când le dai o șansă, — răspundeam eu, zâmbind. Dar nu toți au fost de acord. Unii spuneau că nu ar trebui să iert așa ușor, că a fost prea dură cu mine. Dar eu știam că răzbunarea nu aduce liniște, ci doar mai multă durere.

Într-o zi, Irina a venit la mine acasă, cu ochii strălucind de bucurie. — Doamnă Maria, am primit o veste bună! Radu a fost acceptat la un program de tratament gratuit la București. Nu aș fi reușit fără ajutorul dumneavoastră. Am îmbrățișat-o, simțind că, în sfârșit, am găsit ceva ce pierdusem de mult: o prietenă adevărată.

Acum, când mă uit în urmă, îmi dau seama că răzbunarea nu mi-ar fi adus niciodată pace. Prietenia cu Irina m-a învățat să fiu mai bună, să ascult și să iert. Poate că nu putem schimba lumea, dar putem schimba lumea cuiva, dacă alegem să fim oameni.

Mă întreb uneori: câți dintre noi aleg să rănească, când ar putea să ajute? Oare cât de mult s-ar schimba viețile noastre dacă am încerca să înțelegem, în loc să judecăm?