Bunica Stă Singură în Casa Rece, Bântuită de Vorbele Fiicei: „Nu Mai Ești de Folos”

— Nu mai ești de folos, mamă. Ai ajuns să mă încurci, nu să mă ajuți!
Vorbele Irinei au căzut peste mine ca o ploaie rece de noiembrie. Stăteam în pragul ușii, cu mâinile pline de noroi după ce încercasem să curăț curtea de frunze, și nu-mi venea să cred că fata mea, pe care am crescut-o cu atâta trudă și dragoste, putea să-mi spună așa ceva.

A plecat grăbită, trântind poarta. Am rămas singură, cu inima strânsă și ochii umezi. Casa era tăcută, doar ceasul vechi din perete mai bătea ritmic, ca o bătaie de inimă obosită. M-am așezat pe scaunul din bucătărie, același pe care stătea odinioară soțul meu, Ion, înainte să-l răpună boala. Am privit spre geam: afară, câmpul era cenușiu și gol, iar vântul bătea printre pomii desfrunziți.

Mi-am amintit de vremurile când Irina era mică și venea alergând la mine cu obrajii roșii de frig: „Mamă, hai să facem plăcintă cu mere!” Atunci casa era plină de râsete și miros de cozonac. Acum, tot ce aud sunt pașii mei grei prin camerele goale.

Nu știu când s-a schimbat totul. Poate când Irina a plecat la oraș, la facultate. Poate când s-a măritat cu Radu și au început să vină tot mai rar pe la mine. La început mă sunau des, apoi doar de sărbători. Acum vin doar când au nevoie de ceva: ouă proaspete, cartofi din grădină sau bani împrumut.

Astăzi a venit supărată. „Mamă, nu mai pot! Copiii sunt bolnavi, Radu e mereu la serviciu, iar tu nu faci decât să-mi dai sfaturi inutile! De ce nu poți să fii ca alte mame? Să stai liniștită și să nu te bagi?”

Am încercat să-i spun că vreau doar să ajut, că mi-e dor de nepoți și că mă simt singură aici, dar m-a întrerupt brusc: „Nu mai ești de folos!”

M-am ridicat cu greu și am aprins soba. Lemnele trosneau încet, dar căldura nu părea să ajungă la mine. M-am uitat la poza veche de pe perete: eu, Ion și Irina la botezul ei. Zâmbeam toți trei. Unde s-a dus fericirea aia simplă?

Seara a venit repede peste sat. Am ieșit pe prispă și am privit spre uliță. Nicio lumină la vecini — toți s-au mutat sau au murit. Doar eu am rămas aici, ca un copac bătrân care nu vrea să cadă.

Mi-am amintit cum mama mea îmi spunea: „La bătrânețe, copiii sunt sprijinul tău.” Dar eu? Sunt o povară? Oare chiar nu mai am niciun rost?

Telefonul a sunat târziu în noapte. Era vecina mea, tanti Viorica:
— Marie, ești bine? Am văzut-o pe Irina plecând supărată…
— Sunt bine, Viorico… doar că mă simt tare singură.
— Hai la mine mâine dimineață la cafea. Nu te lăsa doborâtă! Copiii uită uneori cât ai făcut pentru ei…

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. M-am dus la pat și am stat mult timp cu ochii în tavan. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Irina: cum am muncit la câmp până mi-au crăpat palmele, cum am vândut vaca pentru ca ea să aibă bani de cărți… Și acum? Sunt doar o bătrână inutilă?

Dimineața m-a găsit obosită și cu sufletul greu. Am făcut ceai și am ieșit în grădină. Am văzut că niște găini scurmau printre frunze — singurele ființe care mai depind de mine.

La prânz a venit poștașul cu pensia:
— Marie, iar singură? Nu vine nimeni la tine?
— Nu azi… poate altădată.

După ce a plecat, am stat mult pe bancă și m-am gândit dacă ar trebui să-i scriu Irinei o scrisoare. S-o rog să vină mai des? S-o întreb dacă mă mai iubește? Dar mi-a fost teamă să nu par disperată.

Seara a venit din nou prea repede. Am aprins o lumânare pentru Ion și m-am rugat în șoaptă: „Doamne, dă-mi putere să nu mă pierd.”

În noaptea aceea am visat-o pe Irina micuță, alergând prin grâu și strigând: „Mamă!” M-am trezit plângând.

A doua zi am mers la tanti Viorica. Am băut cafeaua împreună și am vorbit despre copii, despre vremurile bune și despre cât de greu e să fii bătrân într-o lume care nu mai are nevoie de tine.

— Marie, noi trebuie să ne găsim rostul chiar dacă ei uită de noi! — mi-a spus ea cu hotărâre.

M-am întors acasă cu sufletul puțin mai ușor. Am început să croșetez o păturică pentru nepoata mea cea mică. Poate că nu sunt de folos pentru Irina acum, dar pentru cineva tot contez.

Totuși, seara când sting lumina și rămân singură între pereții reci ai casei mele, mă întreb: oare chiar nu mai avem niciun rost după ce copiii noștri cresc? Sau poate rostul nostru e să ne iubim pe noi înșine atunci când ceilalți uită s-o facă?

Voi ce credeți? Cât valorează dragostea unei mame când lumea ei se golește de cei dragi?