Bunica mea nu vrea să aibă grijă de nepoții ei, dar îi adoră pe copiii altora

— Nu pot, Ana, am deja programul plin! spuse mama, fără să ridice privirea din agenda ei veche, cu colțurile îndoite. Era a treia oară în săptămâna aceea când o rugam să stea cu copiii, măcar două ore, cât să ajung la medic. Dar răspunsul era mereu același: nu pot.

Mă uitam la ea, la părul ei alb strâns într-un coc perfect, la mâinile care mi-au legănat copilăria și care acum păreau atât de reci. În fiecare dimineață, la ora opt fix, ieșea pe ușă cu pași grăbiți și mergea la familia Popescu, unde avea grijă de gemenii lor. Îi plimba prin parc, le citea povești, le făcea clătite. Îi vedeam uneori de la fereastră și mă durea sufletul. De ce nu poate face asta și pentru copiii mei?

— Mamă, te rog… Rareș are febră și eu trebuie să ajung la serviciu. Nu găsesc pe nimeni altcineva.

— Ana, ți-am spus că nu pot. Am promis doamnei Popescu că vin azi. Nu pot să-i las baltă.

— Dar pe noi poți să ne lași? am izbucnit eu, cu vocea tremurândă.

S-a uitat la mine pentru prima dată în acea dimineață. Ochii ei erau obosiți, dar fermi.

— Ana, nu e așa simplu cum crezi tu.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când aveam discuția asta. De fiecare dată se termina la fel: eu plângând în baie, ea plecând grăbită, iar copiii mei întrebând unde e bunica lor.

Când eram mică, mama lucra la creșă. Era iubită de toți copiii din cartier. Îmi amintesc cum veneau mamele la poarta noastră să o roage să stea cu copiii lor când aveau nevoie. Niciodată nu refuza. Pe mine mă lăsa cu vecina sau cu bunica din partea tatălui. Atunci nu înțelegeam de ce.

Acum istoria se repeta. Doar că eu nu aveam pe cine să las copiii.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, m-am dus la ea acasă. Am găsit-o citind o carte veche de pedagogie.

— Mamă, trebuie să vorbim.

A oftat și a lăsat cartea jos.

— Ana, știu ce vrei să spui…

— Nu cred că știi! am ridicat vocea fără să vreau. De ce poți avea grijă de copiii altora și nu de ai mei? Ce au făcut copiii mei să nu-i iubești?

A tăcut mult timp. M-am așezat pe canapea și am început să plâng.

— Ana… nu e vorba că nu-i iubesc. Dar… când sunt cu copiii altora, e simplu. E un contract. O oră, două, trei… primesc bani și plec acasă. Nu mă implic emoțional. Cu ai tăi… e prea mult pentru mine.

— Prea mult? Sunt nepoții tăi!

— Tocmai de asta! Pentru că sunt ai tăi… pentru că văd în ochii lor copilăria ta și toate greșelile mele ca mamă. Pentru că simt că trebuie să fiu perfectă pentru ei și nu pot. Pentru că mi-e frică să nu greșesc din nou.

Am rămas fără cuvinte. Nu mă gândisem niciodată că mama ar putea simți așa ceva.

— Și atunci preferi să fii bunica perfectă pentru alții? am întrebat încet.

— Pentru alții e mai ușor. Nu mă doare dacă greșesc. Nu mă judec atât de aspru.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. În zilele următoare am încercat să o înțeleg. Să-mi amintesc cum era când eram mică: mereu ocupată, mereu obosită, mereu cu alți copii în brațe. Poate că niciodată nu a știut cum să fie doar mama mea.

Soțul meu, Mihai, încerca să mă liniștească:

— Las-o, Ana… poate are dreptate. Poate nu știe cum să fie bunică pentru ai noștri.

— Dar toți ceilalți copii din cartier au parte de ea! De ce noi nu?

Într-o zi, Rareș m-a întrebat:

— Mami, de ce bunica merge cu Andrei și Ilinca în parc și pe noi nu ne ia niciodată?

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit că mă sufoc.

Am început să evit să o mai sun pe mama. O vedeam doar din întâmplare pe stradă sau la magazin. Îmi era dor de ea, dar nu puteam trece peste sentimentul de respingere.

Într-o după-amiază ploioasă, m-a sunat doamna Popescu:

— Ana, știi că mama ta e extraordinară cu copiii mei? Nu știu ce m-aș face fără ea!

Am zâmbit forțat și am închis repede telefonul. M-am prăbușit pe canapea și am plâns până m-au durut ochii.

Într-o zi de duminică, mama a venit pe neașteptate la noi acasă. Copiii au alergat spre ea bucuroși.

— Bunicooo!

S-a aplecat și i-a îmbrățișat stângaci. M-am uitat la ea și am văzut lacrimi în ochii ei.

— Ana… pot să stau azi cu ei? Fără bani, fără program… doar eu și ei?

Am dat din cap fără să spun nimic. Am ieșit pe balcon și am privit cerul mohorât.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că unele mame nu știu cum să fie bunici pentru propriii nepoți. Sau poate că avem nevoie doar de timp ca să ne regăsim unii pe alții.

Oare câte familii trăiesc aceeași poveste ca a noastră? Oare cât de greu e să ierți și să mergi mai departe?