„Bunica, mama a zis că o să te ducem la azil“: Povestea pe care n-ar fi trebuit s-o aud niciodată

„Bunica, mama a zis că o să te ducem la azil.“ Am simțit cum mi se oprește respirația. Mara, cu ochii ei mari și sinceri, stătea în pragul bucătăriei, jucându-se cu șnurul de la hanorac. Am lăsat lingura să cadă în chiuvetă, iar zgomotul metalic a spart liniștea după-amiezii. M-am aplecat spre ea, încercând să-mi ascund tremurul vocii: „Cine ți-a spus asta, draga mea?“

„Am auzit-o pe mama vorbind cu tata la telefon. A zis că e prea greu cu tine aici și că nu mai poate.“ Mara a ridicat din umeri, ca și cum ar fi povestit ceva banal, nu sentința mea la singurătate. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru, dar am zâmbit strâmb și i-am spus să meargă să se joace.

După ce a ieșit, am rămas sprijinită de chiuvetă, cu mâinile încleștate pe marginea rece. Nu era prima dată când simțeam că sunt o povară pentru Ana și Radu, dar niciodată nu crezusem că ar putea lua o asemenea decizie. M-am mutat la ei după ce soțul meu, Ion, s-a stins acum trei ani. Casa noastră din sat a rămas pustie, iar Ana a insistat să vin la oraș, „să nu fiu singură”.

La început am crezut că e o binecuvântare. Mara era lumina ochilor mei, iar eu găteam, făceam curat și îmi găseam rostul printre ei. Dar încet-încet am simțit cum devin invizibilă. Ana venea mereu obosită de la serviciu, Radu era tot mai absent, iar Mara creștea și nu mai avea timp de poveștile mele. În ultima vreme, orice discuție se transforma într-o ceartă mocnită.

În seara aceea, după ce Mara a adormit, am auzit ușa de la intrare trântindu-se. Ana a intrat în bucătărie fără să mă privească. „Ai făcut supă?” m-a întrebat scurt. „Da”, am răspuns încet. Am vrut să-i spun ce mi-a spus Mara, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

A doua zi dimineață am prins curaj. „Ana, trebuie să vorbim.” Ea s-a uitat la mine peste ceașca de cafea, cu ochii roșii de nesomn. „Ce e?”

„Mara mi-a spus ceva ieri… despre azil.”

A oftat adânc și a lăsat ceașca jos. „Mamă, nu voiam să afli așa. Dar… nu mai pot. E greu cu serviciul, cu Mara, cu toate. Tu ai nevoie de atenție și eu nu pot să-ți ofer cât ai nevoie.”

M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. „Ana, eu nu vreau să vă încurc…”

„Nu e vorba de asta! Dar nu mai suntem ca înainte. Tu ai nevoie de cineva mereu lângă tine. Eu nu pot.”

Am simțit cum se rupe ceva între noi. Am vrut să-i spun cât de mult o iubesc, cât de mult mi-e dor de vremurile când era mică și o țineam în brațe după coșmaruri. Dar n-am mai spus nimic.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la ce avea să urmeze. Radu evita orice discuție cu mine; îl vedeam cum se furișează dimineața spre serviciu fără să-mi spună măcar „bună dimineața”. Mara era singura care îmi mai aducea câte o floare din parc sau îmi desena inimioare pe foi de matematică.

Într-o duminică după-amiază am ieșit cu Mara în parc. S-a agățat de mâna mea și m-a întrebat: „Buni, tu o să pleci departe?”

Mi-au dat lacrimile instantaneu. „Nu știu, draga mea… Poate.”

„Dar eu nu vreau! Cine o să-mi mai spună povești?”

Am strâns-o la piept și am simțit că mă sfărâm pe dinăuntru. Cum să-i explic unui copil că uneori adulții aleg calea cea mai ușoară pentru ei și cea mai grea pentru alții?

Într-o seară am auzit-o pe Ana plângând în baie. M-am apropiat de ușă și am auzit-o spunând: „Nu mai pot… Nu mai pot…” Am vrut să intru, dar m-am oprit. Poate chiar eu eram motivul lacrimilor ei.

Într-un final, decizia s-a luat fără prea multe discuții. Ana a venit într-o zi acasă cu niște pliante colorate: „Mamă, uite… aici e frumos, au grădină, activități… Poate îți va fi bine.”

Am privit imaginile cu bătrâni zâmbitori și m-am simțit ca un obiect mutat dintr-un loc în altul. Am acceptat fără proteste; nu voiam să le fac viața mai grea decât era deja.

Ziua mutării a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Mara plângea și mă ruga să nu plec. Ana încerca să pară puternică, dar ochii îi trădau vinovăția. Radu nici măcar nu a venit.

La azil am găsit oameni ca mine: unii resemnați, alții furioși sau triști. Unii nu primeau vizite niciodată; alții își numărau zilele până la următoarea întâlnire cu familia.

Primele luni au fost un chin. M-am simțit abandonată și inutilă. Dar încet-încet am început să mă ridic din propria cenușă. Am legat prietenii cu doamna Viorica și domnul Petru; ne povesteam viețile la cafea și râdeam amar de glumele sorții.

Ana venea rar; Mara tot mai puțin. La început mă durea fiecare absență ca o rană proaspătă, dar apoi am început să mă obișnuiesc cu ideea că sunt doar eu cu mine însămi.

Acum trăiesc singură într-o cameră mică, dar curată. Privesc pe geam copacii care înfloresc primăvara și mă întreb dacă familia chiar înseamnă totul sau dacă uneori trebuie să ne găsim demnitatea în altceva decât în sângele nostru.

Mă gândesc adesea: oare e vina mea? Oare am cerut prea mult? Sau poate societatea noastră nu știe încă să-și respecte bătrânii? Voi ce credeți: familia chiar e totul sau uneori trebuie să ne alegem singuri drumul spre liniște?