Bătăi în noapte: Teama, trădarea și iertarea care nu a venit niciodată

— Irina, deschide! Te rog, deschide!
Vocea soacrei mele, Maria, răsuna disperată dincolo de ușa apartamentului. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu putere în geamuri. M-am ridicat din pat, cu inima bubuindu-mi în piept. Rareori venea la noi fără să anunțe, iar la ora asta… ceva nu era în regulă.

Am deschis ușa și am văzut-o pe Maria, udă leoarcă, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. S-a prăbușit în brațele mele, tremurând.

— Ce s-a întâmplat? Unde e Vlad? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.

Ea a izbucnit în plâns și a rostit cuvinte care mi-au înghețat sângele:

— Vlad… Vlad nu mai e. A avut un accident. L-au găsit azi-noapte… mort.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. M-am lăsat pe podea, ținându-mi capul în mâini. Nu puteam să cred. Vlad, soțul meu, omul cu care împărțisem zece ani de viață, tatăl fetiței noastre, dispăruse pentru totdeauna.

Au urmat zile de coșmar. Înmormântarea, rudele care veneau și plecau, privirile pline de milă. Fetița mea, Ana, mă întreba mereu când vine tati acasă. Nu știam ce să-i spun. Încercam să fiu puternică pentru ea, dar în fiecare noapte plângeam până adormeam.

După o săptămână, Maria a venit din nou la mine. De data asta era mai calmă, dar avea o privire ciudată.

— Irina, trebuie să vorbim. E ceva ce trebuie să știi despre Vlad.

Am simțit un nod în gât. Ce ar mai putea fi?

— Vlad… nu era singur în mașină. Era cu o femeie. O cheamă Roxana. Era… iubita lui.

Am rămas fără aer. Am simțit că mă sufoc.

— Ce spui? Cum adică iubita lui? Vlad nu ar fi făcut niciodată asta!

Maria a oftat adânc:

— Știu că e greu de crezut, dar… am găsit mesaje pe telefonul lui. Se vedeau de câteva luni. Eu am aflat abia acum două zile, când poliția mi-a dat lucrurile lui.

M-am ridicat brusc de pe scaun.

— De ce îmi spui asta acum? De ce nu mi-ai spus mai devreme?

— Am vrut să te protejez… dar cred că ai dreptul să știi adevărul.

Adevărul… Cuvântul ăsta m-a lovit ca un pumn în stomac. Toate serile când Vlad întârzia la serviciu, toate minciunile mărunte pe care le-am ignorat… Acum aveau sens. M-am simțit trădată nu doar de el, ci și de Maria. Cum putuse să-mi ascundă asta?

În zilele ce au urmat, am început să mă izolez. Nu mai vorbeam cu nimeni. Ana mă privea speriată, iar eu nu reușeam să-i ofer alinare. Mă simțeam goală pe dinăuntru.

Odată, la supermarket, am dat nas în nas cu Roxana. Era palidă și avea ochii umflați de plâns.

— Irina… îmi pare rău… Nu am vrut să se întâmple așa…

Am vrut să țip la ea, să o lovesc, dar am rămas împietrită.

— Să-ți pară rău pentru tine sau pentru mine? Pentru Ana? Pentru toți anii pe care i-am pierdut?

Ea a început să plângă și a fugit printre rafturi. Oamenii se uitau la noi curioși. M-am simțit umilită.

Acasă, Maria încerca să mă ajute cu Ana, dar între noi se instalase o tăcere grea. Într-o seară, după ce Ana a adormit, Maria a venit la mine în bucătărie.

— Irina, știu că mă urăști acum… Dar te rog să nu mă alungi din viața voastră. Ana are nevoie de mine… și eu am nevoie de voi.

Am izbucnit:

— Ai știut și ai tăcut! Cum poți să vii acum și să-mi ceri iertare?

Maria a început să plângă în hohote:

— Nu am știut până după accident! Dacă aș fi știut… poate l-aș fi oprit! Dar nu pot da timpul înapoi…

Am rămas amândouă acolo, plângând în tăcere. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singură în durerea mea.

Au trecut luni până am reușit să vorbesc din nou cu cineva despre Vlad fără să simt că mă sufoc. Prietenele mele încercau să mă scoată din casă, dar eu refuzam mereu. Mă simțeam vinovată pentru tot: că nu am văzut semnele, că nu am fost suficient de bună soție, că nu pot ierta.

Într-o zi, Ana m-a întrebat:

— Mami, tati ne-a iubit?

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Da, puiule… ne-a iubit cum a știut el mai bine.

Nu știu dacă am spus adevărul sau doar ce avea nevoie ea să audă.

Acum, după un an de la acea noapte fatidică, încă mă lupt cu întrebările fără răspuns. Încerc să reconstruiesc o viață pentru mine și pentru Ana. Maria a rămas aproape de noi; uneori o urăsc pentru ceea ce mi-a spus, alteori îi sunt recunoscătoare că nu m-a lăsat singură.

Mă întreb adesea: putem vreodată ierta cu adevărat trădarea? Sau doar învățăm să trăim cu ea? Poate cineva să-mi spună cum se vindecă o inimă frântă?