Banii nu țin loc de dragoste: Povestea unei bunici și a darurilor refuzate

— Nu mai aduceți jucării, mamă Maria! Vă rog frumos, dați-ne doar bani dacă vreți să-i faceți un cadou lui Vlad.

Vocea Ioanei, nora mea, răsună tăios prin telefon. E a treia oară luna asta când îmi spune același lucru. Mă uit la ursulețul de pluș pe care îl cumpărasem cu grijă, gândindu-mă la ochii mari ai nepotului meu când îl va vedea. Îl strâng la piept și simt cum mi se strânge inima.

— Ioana, dar Vlad are doar cinci ani… Ce să facă el cu banii? Nu-i mai bine să se joace, să-și amintească de bunica lui când adoarme cu jucăria asta? încerc eu să negociez, cu glasul tremurând.

— Nu, mamă Maria! Avem nevoie de bani pentru grădiniță, pentru haine. Jucăriile le aruncăm sau le dăm altora. Nu mai avem loc în casă!

Închid telefonul și rămân cu ochii în gol. În casa mea mică din Pitești, fiecare colțișor e plin de amintiri: poze cu Vlad bebeluș, desenele lui din primii ani, chiar și o mașinuță stricată pe care nu m-am îndurat s-o arunc. Mă simt de parcă mi s-ar fi luat dreptul de a fi bunică.

Îmi amintesc copilăria mea. Mama îmi cosea păpuși din cârpe, tata îmi făcea zmee din hârtie. Nu aveam bani, dar aveam dragoste. Oare ce s-a schimbat între timp? De ce nu mai contează gestul, ci doar valoarea în lei?

Seara, la cină, îi povestesc lui Gheorghe, soțul meu.

— Las-o, Marie, poate are dreptate fata. Tineretul de azi are alte nevoi. Noi suntem bătrâni, nu mai înțelegem lumea lor.

— Dar nu pot! Nu pot să-i dau bani unui copil de cinci ani și să mă prefac că e un cadou! Ce va învăța Vlad din asta? Că totul se cumpără?

Gheorghe oftează și dă din umeri. El nu se bagă în conflicte. Eu însă nu pot dormi noaptea. Mă gândesc la ziua de naștere a lui Vlad, care se apropie. Oare să mă supun Ioanei sau să risc să stric relația?

A doua zi merg la piață și văd o carte cu povești ilustrate superb. O răsfoiesc și-mi imaginez cum i-aș citi-o lui Vlad la culcare. Dar îmi amintesc vorbele Ioanei și pun cartea la loc.

Ziua petrecerii vine. Casa lor e plină de copii gălăgioși, părinți grăbiți și baloane colorate. Ioana mă întâmpină la ușă cu un zâmbet forțat.

— Ați adus…?

Îi întind plicul cu bani. Mâinile îmi tremură. Vlad mă vede și aleargă spre mine.

— Bunico! Ce mi-ai adus?

Îl iau în brațe și simt cum mă podidesc lacrimile.

— Ți-am adus… dragostea mea, puiule.

El râde și fuge la tort. Eu rămân pe hol, simțindu-mă invizibilă.

Seara târziu, după ce toți au plecat, Ioana vine la mine.

— Vreau să înțelegeți că nu fac asta din răutate. Avem nevoie de bani pentru Vlad. Jucăriile nu-l ajută să crească.

— Dar sufletul lui? Cine are grijă de el? întreb eu încet.

— Sufletul lui are nevoie de stabilitate, nu de plușuri și mașinuțe.

Nu mai zic nimic. Plec acasă cu sufletul greu. Pe drum mă gândesc la toate mamele și bunicile care poate trec prin același lucru. Oare chiar am ajuns să credem că banii țin loc de iubire? Că un copil nu are nevoie de povești, de jucării simple, de gesturi mici?

În seara aceea îi scriu o scrisoare lui Vlad:

„Dragul meu,
Bunica te iubește mult. Poate că azi nu ți-am adus o jucărie, dar să știi că fiecare bănuț pe care l-am pus în plic e plin de dorul meu pentru tine. Sper ca într-o zi să înțelegi că dragostea nu se măsoară în bani.”

Nu știu dacă îi voi da vreodată această scrisoare. Dar știu că undeva, între generații, s-a rupt ceva ce nu poate fi reparat cu niciun plic cu bani.

Mă întreb: voi ce ați face în locul meu? Ați renunța la bucuria micilor daruri pentru liniștea familiei sau ați lupta pentru tradițiile voastre? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…