Banii lor, viața mea: Povestea unei fiice care nu a fost niciodată destul de bună

— Nu-mi pasă că ai luat 9, Irina! La noi în familie nu există loc pentru mediocritate!
Vocea tatălui meu, domnul Dumitrescu, răsuna ca un tunet în sufrageria cu mobilă scumpă, dar suflet gol. Mama, Lidia, stătea la masa lungă, cu mâinile împreunate, privindu-mă cu acea răceală pe care o simțeam încă din copilărie. Aveam 17 ani și încă nu învățasem să nu mai plâng în fața lor.

— Tată, am făcut tot ce am putut…
— Nu e destul! La facultate nu intri cu scuze, ci cu rezultate!

Am fugit în camera mea, trântind ușa, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am uitat la rafturile pline cu diplome, medalii, cărți. Nimic nu părea să fie de ajuns. În casa noastră din Cotroceni, banii nu lipseau niciodată. Aveam haine de firmă, vacanțe la munte și la mare, dar nu-mi amintesc să fi primit vreodată o îmbrățișare sinceră sau un „Sunt mândru de tine”. Totul era despre imagine, despre ce spune lumea, despre cât de sus putem urca pe scara socială.

În liceu, colegii mă invidiau pentru „norocul” meu. Nu știau că fiecare leu primit era o povară, o promisiune nespusă că trebuie să mă ridic la nivelul așteptărilor. Prietena mea cea mai bună, Ana, era singura care știa adevărul. Într-o seară, după ce am ieșit la o cafea, mi-a spus:

— Irina, nu trebuie să le dovedești nimic. Ești suficientă așa cum ești.

Am râs amar. Cum să fiu suficientă când nici părinții mei nu mă vedeau așa? Când am luat BAC-ul cu 9.80, tata a spus doar:

— Puteai mai mult. De ce nu 10?

Am intrat la Drept, la stat, dar nu pentru că mi-am dorit. Era visul lor, nu al meu. Eu voiam să scriu, să devin jurnalistă, dar în familia Dumitrescu, „scrisul” era o pierdere de timp. „Banii se fac cu capul, nu cu sufletul”, repeta tata.

Primul an de facultate a fost un coșmar. Nu mă regăseam printre colegii care vorbeau doar despre cariere, bani și influență. Într-o zi, după un seminar, am stat pe treptele facultății cu Vlad, un băiat din provincie, venit cu trenul și cu vise mari.

— De ce ești mereu tristă, Irina? Ai tot ce-ți trebuie.
— Nu am nimic din ce contează cu adevărat, Vlad. Familia mea nu mă cunoaște. Nici nu cred că mă iubesc.

El m-a privit lung, apoi mi-a spus:

— Poate că e timpul să trăiești pentru tine, nu pentru ei.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte. În acea seară, am avut o ceartă uriașă cu mama. Îmi găsise jurnalul și citise tot. M-a acuzat că îi fac de rușine, că sunt nerecunoscătoare, că nu înțeleg cât au sacrificat pentru mine.

— Tu nu vezi cât muncim pentru tine? Tot ce ai e datorită nouă!
— Dar eu ce sunt, mamă? Un proiect? Un trofeu?

Am plecat de acasă în noaptea aceea, cu un rucsac și câteva haine. Ana m-a primit la ea. A fost prima dată când am dormit liniștită, fără să mă gândesc la ce trebuie să fac ca să fiu acceptată.

Au urmat luni grele. Am lucrat ca ospătăriță într-o cafenea din centru, am scris articole pentru un site obscur, am învățat să trăiesc cu puțin. Tata nu mi-a mai vorbit. Mama îmi trimitea mesaje reci: „Sper că ești mulțumită acum.”

Într-o zi, am primit un telefon de la bunica mea, Elena, singura care mă înțelegea cu adevărat.

— Irina, nu te întoarce decât dacă simți că vrei. Sufletul nu se cumpără cu bani.

Am plâns mult după acel telefon. Bunica a murit la scurt timp, iar la înmormântare, tata m-a ignorat complet. Mama a venit la mine și mi-a șoptit:

— Ai dezamăgit familia.

M-am uitat la ea și am simțit pentru prima dată că nu mai vreau să lupt pentru dragostea lor. Am ales să lupt pentru mine. Am terminat facultatea, dar nu am profesat niciodată ca avocat. Am devenit jurnalistă, am scris despre oameni ca mine, despre copii care cresc în case mari, dar cu inimi goale.

Anii au trecut. Tata s-a îmbolnăvit și, pe patul de spital, m-a chemat la el. Avea ochii triști și obosiți.

— Irina, poate că am greșit… Am vrut doar să fii cineva.
— Dar eu eram deja cineva, tată. Doar că nu ai vrut să vezi.

Nu știu dacă m-a înțeles vreodată. Dar eu m-am iertat pe mine. Am învățat că familia nu e doar sânge, ci și suflet. Că uneori trebuie să te rupi de cei care te-au crescut ca să poți crește cu adevărat.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora, doar pentru a primi o iubire care nu vine niciodată? Oare cât valorează, de fapt, banii lor, dacă viața mea nu e a mea?