Banii Fiului Meu: Povara Unei Iubiri Nespuse

— Mamă, te rog, nu-i spune Mariei nimic. E important pentru mine.

Vocea lui Darius tremura la telefon, iar eu simțeam cum inima mi se strânge. Era deja a treia lună când primeam în contul meu o sumă mult prea mare pentru pensia mea modestă. Știam că nu e corect, dar nu puteam să-l refuz. „E pentru tine, mamă, meriți mai mult decât ai avut vreodată”, îmi spunea mereu. Dar de fiecare dată când vedeam banii intrați în cont, simțeam că primesc o povară, nu un dar.

Într-o seară de iarnă, când vântul bătea crunt în geamurile apartamentului nostru din Pitești, Maria a venit la mine cu ochii roșii de plâns. „Nu știu ce se întâmplă cu Darius. E mereu absent, mereu pe fugă. Parcă ascunde ceva.” Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și am evitat privirea ei. Am mințit-o. „Poate e stresat la serviciu, dragă.”

Dar minciuna a început să mă roadă pe dinăuntru. În fiecare dimineață, când îmi beam cafeaua la bucătărie, mă întrebam dacă nu cumva îi fac rău fiului meu acceptând acești bani. Darius lucra la o firmă de IT din București, avea un salariu bun, dar și rate la bancă și un copil mic acasă. Maria nu știa nimic despre transferuri. Într-o zi, am încercat să-i spun lui Darius că nu mai pot primi banii.

— Mamă, te rog! Nu înțelegi… E singurul mod în care simt că pot să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Maria n-ar înțelege niciodată. Ea crede că trebuie să fim independenți, să nu ne amestecăm cu părinții.

Am tăcut. Nu voiam să-l rănesc. Dar nici nu voiam să trăiesc cu această povară.

Sora mea, Viorica, a aflat întâmplător despre bani când a văzut extrasul de cont pe masa din sufragerie. „Tu chiar accepți așa ceva? Îți dai seama ce faci cu familia lor? Dacă află Maria?”

Am început să mă simt ca o complice într-o crimă tăcută. M-am rugat nopți la rând să găsesc curajul să pun capăt acestui secret.

Într-o duminică, la masa de prânz, Maria a izbucnit: „Darius, unde dispar banii noștri? De ce nu avem niciodată destul?” Darius a dat din umeri și a evitat să răspundă. Eu am simțit cum mă sufoc.

După masă, l-am tras pe Darius deoparte.

— Nu mai pot, dragul meu. Trebuie să-i spui Mariei adevărul sau oprește transferurile. Nu vreau să fiu motiv de ceartă între voi.

Darius a oftat adânc.

— Mamă, tu nu știi cum e Maria când se supără… O să creadă că nu-i sunt loial.

— Dar eu? Eu cu cine sunt loială? Cu tine sau cu liniștea voastră?

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Darius: serile când îi coseam hainele rupte, zilele când mergeam flămândă la muncă doar ca el să aibă pachet la școală. Poate că meritam acei bani. Dar oare dragostea se măsoară în sume transferate lunar?

A doua zi dimineață am mers la bancă și am returnat toți banii lui Darius. I-am trimis un mesaj: „Te iubesc oricum. Nu am nevoie de bani ca să știu asta.”

Seara m-a sunat plângând.

— Mamă, ai făcut ce trebuia… Dar mi-e frică de reacția Mariei.

— O familie nu poate trăi pe secrete, Darius. Dacă vrei liniște, trebuie să fii sincer.

După câteva zile, Maria a venit la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Știam că ceva nu e în regulă… Dar nu mă gândeam că e vorba de tine. De ce nu mi-ați spus?

Am plâns împreună mult timp în acea după-amiază. I-am explicat totul: dorința lui Darius de a-mi mulțumi, teama lui de reacția ei, vinovăția mea. Maria m-a îmbrățișat și mi-a spus: „Nu banii contează. Contează să fim sinceri unii cu alții.”

De atunci, relația noastră s-a schimbat. Nu mai există secrete între noi, dar rana acelei perioade încă doare uneori. Mă întreb adesea dacă am procedat corect sau dacă ar fi trebuit să refuz banii de la început.

Oare cât valorează iubirea unei mame? Și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru liniștea familiei noastre?