Balul pe care nu l-am avut niciodată: Cum am dus-o pe străbunica mea la banchetul de absolvire
— Vlad, nu te mai juca cu umbrela aia, o să o rupi! vocea străbunicii mele răsună aspru prin holul mic al apartamentului nostru din Ploiești. Era o seară de aprilie, ploua mărunt, iar eu mă pregăteam să ies la repetiția pentru banchetul de absolvire. Aveam 18 ani și, ca orice adolescent, mă simțeam prins între două lumi: cea a visurilor mele și cea a realității apăsătoare din familie.
— Lasă-l, mamă Maria, e copil! interveni mama, încercând să detensioneze atmosfera. Dar străbunica nu se lăsa înduplecată ușor.
— Copil, copil, dar să nu uite că viața nu e numai distracție! Eu la vârsta lui munceam la fabrică, nu mă gândeam la baluri și rochii scumpe…
M-am oprit în prag și am privit-o. Avea ochii umezi, dar nu de la ploaie. Am simțit că ascunde ceva mai mult decât o simplă supărare. În acea seară, după ce m-am întors acasă, am găsit-o pe Maria stând la masa din bucătărie, cu o fotografie veche în mână. M-am așezat lângă ea fără să spun nimic.
— Știi, Vlad, eu n-am avut niciodată bal de absolvire. Nici măcar rochie n-am avut. Tata murise în război, mama abia ne ținea pe toți… Am muncit de mică. Când am terminat liceul, am plecat direct la fabrică. Nici nu știam cum arată un bal adevărat.
Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată vedeam dincolo de severitatea ei — vedeam o fată tânără cu vise frânte de vremuri grele.
— Și dacă ai putea merge acum la un bal? am întrebat-o încet.
A râs scurt, amar.
— La vârsta mea? Ce glumă bună! Cine ar vrea să vadă o bătrână printre atâția tineri?
Atunci mi-a venit ideea. De ce să nu o iau pe Maria la banchetul meu? Era nebunesc, știam că toți colegii vor râde sau vor comenta. Dar ceva în privirea ei m-a făcut să cred că merită.
A doua zi i-am spus mamei planul meu. A izbucnit într-un râs nervos.
— Vlad, tu chiar vrei să faci asta? O să râdă toată lumea de tine! Și ce-o să spună profesorii?
— Nu-mi pasă! E balul meu și vreau să fie special. Pentru mine și pentru ea!
Discuția s-a transformat rapid într-o ceartă aprinsă. Tata a intervenit:
— Lasă-l, poate are dreptate. Poate că e timpul să facem ceva diferit.
Au urmat zile întregi de pregătiri. Am mers cu Maria la croitoreasă — doamna Stanciu din blocul vecin — să-i facem o rochie simplă, albastră, ca cerul din copilăria ei. Când s-a văzut în oglindă, Maria a început să plângă.
— Nu-mi vine să cred… Parcă aș fi din nou tânără.
În ziua balului, emoțiile au atins cote maxime. Mama încă era sceptică, dar tata ne-a făcut poze pe holul blocului.
— Să vă distrați! Și să nu vă pese de gura lumii!
Când am intrat în sala decorată cu baloane și lumini colorate, toți ochii s-au întors spre noi. Colegii au început să șușotească.
— Uite-l pe Vlad! Cu cine a venit?
— E bunica lui? Ce tare!
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, dar Maria mi-a strâns mâna cu putere.
— Nu te teme, Vlad. Sunt aici cu tine.
Profesorii au fost surprinși, dar diriginta mea, doamna Popescu, s-a apropiat zâmbind.
— Ce gest frumos! Să știi că ai curaj.
Seara a trecut ca un vis. Am dansat valsul împreună — Maria știa pașii mai bine decât mine! Colegii au venit rând pe rând să ne felicite. Unii chiar au dansat cu ea.
La finalul serii, când luminile s-au stins și muzica s-a oprit, Maria m-a îmbrățișat strâns.
— Mulțumesc, Vlad. Mi-ai dat ceva ce n-am avut niciodată: sentimentul că sunt importantă, că cineva ține la mine cu adevărat.
Acasă, mama plângea în tăcere.
— Iartă-mă că n-am crezut în tine… Ai făcut ceva minunat pentru familia noastră.
De atunci, relația dintre generații s-a schimbat. Am început să vorbim mai mult despre trecut, despre visele neîmplinite și despre curajul de a fi diferit într-o lume care judecă ușor.
Mă întreb uneori: câți dintre noi uităm cât de mult contează gesturile mici pentru cei dragi? Oare câți bătrâni trăiesc cu regrete tăcute? Poate ar trebui să avem mai mult curaj să le împlinim visurile pierdute.