Balonul din curte: O scrisoare către fratele pierdut

— De ce nu poți să mă lași în pace, mamă? am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile vechi ale casei noastre din Brașov. Mirosea a pământ ud și a supă de pui uitată pe foc. Mama stătea în pragul ușii, cu mâinile strânse la piept, iar ochii ei umezi mă urmăreau ca o umbră. — Nu pot, Vlad, nu pot… Ești tot ce mi-a mai rămas.

Nu voiam să aud asta. Nu voiam să fiu „tot ce a mai rămas”. Eram obosit să fiu consolat, să fiu privit ca o relicvă a unei familii care nu mai era întreagă. De când dispăruse Radu, fratele meu mai mare, casa noastră se transformase într-un muzeu al durerii. Tata nu mai vorbea aproape deloc, iar mama își găsea alinarea în rugăciuni și fotografii prăfuite.

În acea după-amiază, când norii se adunau amenințător deasupra orașului, am ieșit în curte doar ca să scap de atmosfera apăsătoare din casă. Am dat cu piciorul într-o piatră și am simțit cum furia și neputința mă sufocă. Atunci l-am văzut: un balon roșu, ud leoarcă, prins între crengile unui măr bătrân. Avea legată de el o hârtie mototolită. Am rupt-o cu mâinile tremurânde și am citit: „Pentru cel care simte că a pierdut pe cineva drag — nu ești singur.”

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am așezat pe treptele reci și am început să plâng ca un copil. Era ca și cum cineva ar fi știut exact ce simt, ca și cum balonul acela ar fi venit special pentru mine. Am strâns biletul la piept și am privit spre cerul plumburiu. „Radu, unde ești?”

Seara, la cină, am încercat să le spun părinților despre balon. Tata a ridicat din umeri fără să spună nimic, iar mama a început să plângă în tăcere. — Poate e un semn, Vlad, a șoptit ea. Poate trebuie să vorbim despre el… despre Radu.

A urmat o tăcere grea. Tata s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe terasă, trântind ușa după el. Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii: — Nu-l judeca. Fiecare suferim în felul nostru.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am gândit la ultima zi când l-am văzut pe Radu. Era vară, aveam 14 ani, iar el 18. Se certase cu tata din cauza facultății — voia să plece la București, dar tata insista să rămână acasă, „să nu uite cine este”. S-au certat atât de tare încât Radu a plecat trântind ușa. Nu s-a mai întors niciodată.

Ani la rând am sperat că va suna telefonul sau că va apărea la poartă cu zâmbetul lui larg și ironic. Dar timpul a trecut și speranța s-a transformat în vinovăție: dacă nu l-aș fi lăsat singur atunci? Dacă i-aș fi spus că îl iubesc?

A doua zi am luat biletul de la balon și m-am dus la liceu cu el în buzunar. În pauză, colega mea Irina m-a văzut abătut și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul — despre Radu, despre balon, despre cum mă simt prizonier într-o casă plină de fantome.

— Știi, Vlad, poate ar trebui să cauți cine a trimis balonul ăsta. Poate nu e întâmplător.

M-am uitat la ea neîncrezător: — Și ce să-i spun? Că mi-a răscolit toată viața?

— Poate exact asta trebuie să-i spui.

Am postat o fotografie cu biletul pe un grup local de Facebook: „Cine a trimis balonul roșu cu mesajul acesta? Mi-ar plăcea să vorbesc.”

Au trecut câteva zile fără niciun răspuns. Între timp, atmosfera acasă devenise tot mai tensionată. Tata se închidea în biroul lui ore întregi, iar mama încerca să mă convingă să mergem la biserică împreună. Eu refuzam mereu — nu voiam să mă rog pentru ceva ce nu mai credeam posibil.

Într-o seară, când mă pregăteam să ies la o plimbare prin ploaie, am primit un mesaj privat: „Eu sunt Ana. Am trimis balonul pentru fratele meu care nu mai e printre noi. Dacă vrei să vorbim, sunt aici.”

Am simțit un nod în gât. Am răspuns aproape imediat și am stabilit să ne întâlnim într-o cafenea mică din centru.

Ana era o fată firavă, cu ochi mari și triști. Am vorbit ore întregi despre frații noștri pierduți, despre vinovăție și dorința de a da timpul înapoi. Am simțit pentru prima dată că cineva mă înțelege cu adevărat.

— Știi ce cred? m-a întrebat Ana la final. Că uneori trebuie să ne iertăm pe noi înșine înainte să putem merge mai departe.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să scriu scrisori către Radu — nu le-am trimis niciodată nicăieri, dar le-am pus într-o cutie veche sub pat. Într-o seară le-am citit părinților una dintre ele:

„Dragă Radu,
Îmi pare rău că nu ți-am spus niciodată cât de mult te admiram. Îmi pare rău că n-am avut curajul să te opresc atunci când ai plecat. Sper că oriunde ești acum, știi că te iubesc.”

Mama a plâns mult timp după aceea. Tata s-a uitat la mine lung și pentru prima dată după ani de zile mi-a spus: — Și eu îmi pare rău.

Nu știu dacă vreodată vom fi din nou o familie întreagă sau dacă rana asta se va vindeca vreodată complet. Dar știu că balonul acela roșu mi-a dat curajul să caut iertarea — pentru mine și pentru ai mei.

Oare câți dintre noi trăim cu regrete nespuse? Oare chiar poate o simplă scrisoare sau un gest anonim să schimbe totul? Poate că da… sau poate doar ne ajută să găsim drumul spre noi înșine.