„Băiatul meu nu va fi bărbat de casă!” – O poveste despre sacrificii, prejudecăți și curajul de a-ți trăi viața după propriile reguli

— Băiatul meu nu va fi bărbat de casă! a tunat vocea Elenei, răsunând în bucătăria noastră mică, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Știam că nu venise pentru o discuție prietenoasă.

— Bună, Elena, am încercat eu să spun, dar ea deja își aruncase geanta pe scaun și mă fixa cu ochii ei verzi, tăioși.

— Nu înțeleg ce faci tu aici, Victoria. De când e normal ca un bărbat să stea acasă și femeia să aducă bani? Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică rudele mele din Focșani? Să râdă toți de noi?

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Nu era prima dată când aveam discuția asta, dar niciodată nu fusese atât de directă. M-am uitat spre ușa dormitorului, unde știam că Vlad, soțul meu, încerca să lucreze la proiectul lui de arhitectură. De când fusese concediat din cauza restructurărilor, încerca să-și găsească un nou drum. Eu, între timp, primisem o promovare la firmă și aduceam acasă mai mulți bani decât oricând.

— Elena, nu e vorba că Vlad stă acasă. Lucrează la proiecte freelance. Și eu muncesc mult, dar asta nu înseamnă că el nu face nimic.

— Nu mă interesează! Bărbatul trebuie să fie stâlpul casei! Tu ai uitat cum am crescut noi? Tatăl lui Vlad n-ar fi acceptat niciodată așa ceva!

Mi-am mușcat buza. Era atât de obositor să mă tot justific. Seara trecută plânsesem în baie, încercând să nu-l trezesc pe Vlad. Mă simțeam vinovată că el suferă pentru că nu-și găsește locul, iar eu sunt mereu ocupată cu serviciul. Dar oare era vina mea că vremurile s-au schimbat?

— Poate că lumea s-a schimbat, Elena. Poate că nu mai contează cine aduce mai mulți bani sau cine spală vasele. Poate contează doar să fim bine împreună.

Ea a râs scurt, amar.

— Să fim bine? Tu crezi că ești bine? Tu crezi că Vlad e bine? Îl vezi cum s-a schimbat? Nu mai iese cu prietenii, nu mai râde ca înainte! L-ai transformat într-un om slab!

M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva peste față. Era adevărat că Vlad se schimbase. Era mai retras, mai tăcut. Dar nu pentru că eu îl obligam să stea acasă, ci pentru că lumea lui fusese dată peste cap.

— Vlad are nevoie de timp. Și are nevoie de sprijinul nostru, nu de reproșuri.

Elena s-a ridicat brusc.

— Eu nu pot să văd cum vă distrugeți viața! Dacă tu nu ești în stare să fii o femeie adevărată, atunci poate ar trebui să mă gândesc dacă băiatul meu merită așa ceva!

A trântit ușa după ea și am rămas singură în bucătărie. Am început să plâng în hohote, fără să mă pot opri. M-am simțit mică, neputincioasă și vinovată pentru tot ce se întâmpla.

După câteva minute, Vlad a ieșit din dormitor. Avea ochii roșii și fața obosită.

— A fost aici mama? a întrebat el încet.

Am dat din cap.

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac ca să fie bine pentru toți.

S-a apropiat de mine și m-a luat în brațe.

— Nu trebuie să fie bine pentru toți. Trebuie să fie bine pentru noi doi. Restul… vor înțelege sau nu.

Am stat așa câteva minute, fără să spunem nimic. Știam că avea dreptate, dar tot simțeam povara așteptărilor familiei lui pe umerii mei.

În zilele următoare, Elena a început să trimită mesaje pasiv-agresive: „Sper că Vlad a mâncat azi ceva gătit”, „Poate ai timp și de el între două ședințe”, „Nu uita că un bărbat are nevoie de respect”.

Am încercat să le ignor, dar fiecare cuvânt era ca o rană nouă. Într-o seară, după o zi lungă la birou, am găsit-o pe Elena în fața blocului, vorbind cu vecina noastră, doamna Popescu.

— Săraca Victoria… muncește mult, dar cine știe cât o mai ține Vlad cu ea dacă nu-i gătește și nu-i calcă cămășile…

M-am simțit umilită. Am intrat în casă și am izbucnit:

— Vlad, eu nu mai pot! Nu mai pot cu mama ta! Nu mai pot cu toate astea! Simt că orice fac e greșit!

El m-a privit lung.

— Vrei să plecăm? Să ne mutăm în alt oraș?

M-am uitat la el surprinsă.

— Ai face asta pentru mine?

— Aș face orice ca să fii fericită. Dar vreau să fii sigură că asta vrei și tu.

Am stat toată noaptea vorbind. Despre visurile noastre, despre ce ne dorim cu adevărat. Despre cât de greu e să trăiești într-o lume care încă judecă femeile dacă sunt prea independente și bărbații dacă sunt prea sensibili.

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama mea.

— Mamă… tu ai fost vreodată judecată pentru alegerile tale?

A oftat la telefon.

— Mereu vei fi judecată, Victoria. Important e să poți dormi liniștită noaptea cu deciziile tale.

Am închis ochii și am simțit o liniște ciudată. Poate că nu voi reuși niciodată să-i schimb părerea Elenei sau a lumii din jurul nostru. Dar poate că pot schimba ceva în mine: curajul de a-mi trăi viața după propriile reguli.

M-am uitat la Vlad și i-am spus:

— Hai să fim noi bine. Restul… va trece sau va rămâne în urmă.

Acum vă întreb pe voi: Cât de mult ar trebui să conteze părerea familiei extinse în viața unui cuplu? E greșit să-ți urmezi propriul drum chiar dacă ceilalți te judecă?