„Apartamentul acesta nu e al vostru!” – Povestea unei familii românești la granița independenței

— Nu vă mai amăgiți, apartamentul acesta nu e al vostru! a tunat vocea soacrei mele, Ileana, în mijlocul sufrageriei, cu ochii aprinși și mâinile încrucișate pe piept. Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar privirea lui Radu, soțul meu, s-a pierdut undeva între covorul vechi și pereții proaspăt zugrăviți. Era o seară de duminică, iar noi tocmai ne mutasem în apartamentul pe care îl plătisem cu greu, cu rate și sacrificii, visând la un început nou. Dar visul nostru s-a spulberat într-o clipă, sub greutatea acelui adevăr rostit cu venin.

— Cum adică nu e al nostru? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul. Am semnat actele, am plătit avansul, totul e pe numele nostru!

Ileana a râs scurt, cu dispreț:

— Da’ fără banii noștri ce făceați? Fără sprijinul nostru? Să nu credeți că puteți să vă rupeți așa ușor de familie!

Radu a încercat să intervină:

— Mamă, te rog…

Dar Ileana l-a întrerupt:

— Nu mă ruga pe mine! Să nu uiți cine te-a crescut și cine ți-a dat tot ce ai!

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am ridicat brusc de pe canapea și am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile. De pe stradă se auzeau voci de copii și lătratul unui câine vagabond. M-am sprijinit de balustradă și am privit cerul cenușiu. Cum ajunsesem aici? De ce fiecare pas spre independență părea să fie o trădare?

În acea noapte, Radu a venit lângă mine în pat, dar între noi era un zid invizibil. Am stat cu spatele unul la altul, fiecare cufundat în gânduri. Îmi doream să-i spun cât de mult mă doare situația asta, dar nu găseam cuvintele. Știam că îl macină și pe el loialitatea față de părinți și dorința de a-și proteja familia nou formată.

A doua zi dimineață, Ileana era deja în bucătărie, făcând cafea ca la ea acasă. Mi-a aruncat o privire rece:

— Să nu uiți că aici nu faci tu regulile.

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Era apartamentul nostru! Dar prezența ei era ca o umbră grea peste tot: comenta orice decizie, critica modul în care găteam sau aranjam lucrurile, se plângea că nu avem bani suficienți pentru mobilă „ca lumea”.

Într-o seară, după ce Ileana a plecat acasă la ea, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai suport să trăim sub papucul mamei tale! Parcă nici nu mai suntem o familie…

Radu a oftat adânc:

— Știu… dar fără banii lor n-am fi reușit niciodată să luăm apartamentul. Și tata… dacă ar afla că ne certăm din cauza asta…

— Dar noi când o să fim pe picioarele noastre? Când o să fim NOI?

Radu a tăcut. Am simțit că mă sufoc. Începusem să mă întreb dacă am făcut bine că m-am căsătorit cu el. Dacă nu cumva am schimbat doar o dependență pentru alta: de la părinții mei la ai lui.

Zilele au trecut greu. Încercam să evit discuțiile cu Ileana, dar ea găsea mereu motive să vină: ba că trebuie să ne aducă murături, ba că are cheie și vrea să vadă dacă „totul e în regulă”. Într-o zi am găsit-o cotrobăind prin dulapurile mele.

— Ce faci acolo? am întrebat, cu voce tremurândă.

— Vreau să văd dacă ai pus bine lenjeria aia scumpă pe care v-am cumpărat-o la nuntă. Nu vreau să o strici!

Atunci am simțit că explodez:

— Ajunge! E casa noastră! Vreau intimitate! Vreau să pleci!

A izbucnit un scandal monstruos. Ileana a început să țipe că sunt nerecunoscătoare, că i-am furat băiatul și că nu merit nimic din ce am primit. Radu a venit acasă exact când eu plângeam în baie și Ileana trântea ușa la plecare.

În acea seară am avut cea mai grea discuție din viața noastră:

— Ori eu, ori ea! i-am spus lui Radu printre lacrimi.

El s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Nu pot să aleg… E mama mea… Dar tu ești soția mea…

Am dormit separat. Zilele următoare au fost un coșmar: tăceri apăsătoare, priviri reci, mesaje pasiv-agresive de la Ileana. M-am simțit singură ca niciodată. Prietenele mele îmi spuneau să plec, dar unde? Nu aveam bani să stau singură cu chirie.

Într-o dimineață m-am uitat în oglindă și aproape că nu m-am recunoscut: ochii umflați de plâns, fața palidă, zâmbetul dispărut. Atunci am decis că trebuie să fac ceva pentru mine. Am început să caut un job mai bun, să pun bani deoparte pe ascuns. Am vorbit cu mama mea și i-am spus totul. M-a îmbrățișat și mi-a zis:

— Draga mea, nu ești singură. Dacă vrei să vii acasă până te pui pe picioare…

A fost prima dată când am simțit speranță după mult timp.

După câteva luni de economii și discuții lungi cu Radu — unele pline de lacrimi, altele de reproșuri — am reușit să ne mutăm într-o garsonieră mică, dar doar a noastră. Ileana a rupt legătura cu noi pentru o vreme. Radu a suferit mult, dar încet-încet am început să ne regăsim ca familie.

Acum, când privesc în urmă la acele luni grele, mă întreb: oare câte familii din România trec prin același coșmar al dependenței financiare de părinți? Cât curaj îți trebuie ca să spui „ajunge” și să-ți iei viața în propriile mâini? Voi ce ați fi făcut în locul meu?