„Am venit să sărbătorim, iar tu nu deschizi ușa!” – Cum sărbătorile s-au transformat într-un coșmar

„Ioana, deschide odată! Am venit să sărbătorim, iar tu nu deschizi ușa!” vocea stridentă a soacrei mele răsuna pe holul blocului, în timp ce eu stăteam cu spatele lipit de ușă, cu mâinile tremurânde și ochii înlăcrimați. În bucătărie, cozonacul era uitat în cuptor, iar masa – încă nearanjată. Simțeam cum inima îmi bate nebunește, ca și cum ar vrea să spargă pieptul și să fugă departe de tot ce se întâmpla.

Nu era prima dată când soacra și socrul meu apăreau neanunțați. De fapt, în ultimii trei ani, fiecare sărbătoare se transformase într-un maraton al epuizării. Mă trezeam la cinci dimineața, găteam pentru zece oameni, zâmbeam forțat la glumele lor și ascultam criticile subtile despre cât de „altfel” gătesc eu față de „cum se făcea la noi acasă”. Soțul meu, Radu, era mereu de partea lor: „Lasă, Ioana, că nu e mare lucru. Sunt părinții mei, nu-i poți refuza.”

Dar anul acesta ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că fetița noastră, Mara, mă întrebase cu o zi înainte: „Mami, de ce plângi când vine bunica?” Poate pentru că simțeam că nu mai sunt stăpână în propria casă. Sau poate pentru că, după atâtea compromisuri, nu mai aveam nimic de dat.

— Ioana! Ești acolo? Ce-i cu tine? a strigat Radu din spatele lor, încercând să-mi prindă privirea prin vizor.

Am rămas nemișcată. M-am gândit la toate momentele în care am renunțat la mine pentru a-i mulțumi pe ceilalți. La Crăciunurile în care nu am apucat să mă așez la masă decât după ce toți erau sătui. La Paștele trecut când am plâns în baie pentru că soacra mi-a spus că drobul meu e „prea sec”.

— Ioana, hai odată! Ce faci acolo? a insistat Radu, deja iritat.

Am inspirat adânc și am spus încet, dar hotărât:

— Nu deschid. Nu azi.

A urmat o liniște grea. Am auzit cum Mara își trage păpușa după ea prin sufragerie și cum soacra începe să bombăne:

— Asta-i lipsă de respect! Noi venim cu sufletul deschis și ea ne ține la ușă ca pe niște străini!

Radu a început să bată mai tare:

— Ioana, deschide! Nu mă pune să fac scandal!

În acel moment am simțit că trebuie să aleg: între liniștea mea și confortul lor. Între a fi mereu „fata bună” sau a-mi apăra demnitatea. Am ales să rămân tăcută.

După câteva minute care mi s-au părut ore, am auzit pași pe scări și ușa blocului trântindu-se. Am căzut pe podea și am plâns ca un copil. Mara a venit lângă mine și m-a îmbrățișat:

— Mami, ești bine?

— Da, iubita mea… Acum sunt bine.

Seara, Radu s-a întors singur acasă. Era furios:

— Ce-a fost asta? Cum ai putut să faci așa ceva părinților mei?

— Dar mie cine-mi face ceva? Cine mă întreabă dacă pot sau dacă vreau? Cine mă vede când plâng în baie sau când nu mai pot de oboseală?

A tăcut. Pentru prima dată părea că mă ascultă cu adevărat.

— Ioana… eu nu știam că te simți așa…

— Pentru că niciodată nu ai vrut să știi.

A doua zi, soacra m-a sunat:

— Să știi că nu m-am așteptat la asta din partea ta. Dar poate ai dreptate… Poate că am uitat cum e să fii tânără și să vrei liniște acasă.

Nu știu dacă m-a iertat sau doar a vrut să-mi arate că tot ea are ultimul cuvânt. Dar pentru mine era un început.

În următoarele luni am pus limite. Am spus „nu” când nu puteam sau nu voiam. Am început să gătesc doar cât simțeam că pot duce. Radu a început să mă ajute mai mult și chiar să-și invite părinții doar când eram pregătită.

Dar rana rămâne. Încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rănit prea tare. Încă mă tem de următoarea sărbătoare și de privirile lor acuzatoare.

Mă uit la Mara cum se joacă liniștită și mă întreb: oare va avea curajul să spună „nu” atunci când va simți că nu mai poate? Oare noi, femeile din România, vom reuși vreodată să fim ascultate cu adevărat în propriile noastre case?