Am plecat la spital pentru un copil, dar m-am întors cu trei: povestea care ne-a schimbat viața pentru totdeauna

— Nu pot să cred, Irina! Trei… Trei copii?!

Vocea lui Sorin răsuna în salonul rece al maternității, undeva în inima Bucureștiului, în acea noapte de ianuarie când zăpada se lipea de geamuri ca o promisiune de liniște. Dar liniștea nu avea să vină. Încă simțeam gustul metalic al fricii în gură, încă îmi tremurau mâinile pe cearșaful alb, în timp ce asistenta îmi punea în brațe primul copil. Apoi al doilea. Și, ca într-un vis din care nu mă puteam trezi, al treilea.

— Doamnă, toți sunt sănătoși, dar vor avea nevoie de îngrijire specială. Tripleți, rar vedem așa ceva aici… mi-a spus doctorița, încercând să-mi zâmbească.

Nu știu dacă am plâns sau am râs atunci. Poate am făcut ambele. Tot ce știu e că lumea mea s-a spart în mii de cioburi și fiecare ciob era o întrebare: Cum o să-i cresc? Cum o să le dau tot ce au nevoie? Cum o să-i iubesc pe toți la fel?

Sorin s-a așezat pe marginea patului, cu fața palidă și ochii pierduți. — Irina, abia ne descurcăm cu banii acum… Cum o să facem față la trei?

Nu aveam răspunsuri. Doar lacrimi și un sentiment copleșitor de vinovăție. Parcă era vina mea că viața ne-a dat mai mult decât am cerut.

Când am ajuns acasă, apartamentul nostru cu două camere din Drumul Taberei părea și mai mic. Mama lui Sorin, tanti Viorica, ne aștepta cu supă caldă și priviri tăioase.

— V-am zis eu să nu vă grăbiți cu copiii! Acum uite ce-ați făcut! Trei guri de hrănit… Cine vă ajută pe voi?

Am simțit cum mă strâng pereții. Nu era loc pentru bucurie, doar pentru griji. Zilele au început să curgă una după alta, fiecare la fel de grea ca precedenta. Plânsete, scutece, lapte praf pe datorie de la farmacie, nopți nedormite și certuri din ce în ce mai dese cu Sorin.

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! urlase el într-o seară, trântind ușa după el.

Am rămas singură cu copiii care plângeau toți odată. M-am prăbușit pe podea și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am întrebat dacă sunt o mamă bună sau doar o femeie care a greșit prea mult.

Au urmat luni de zile în care am trăit din alocații și ajutor social. Mergeam la biserică să cer haine și lapte. Prietenele mele dispăruseră una câte una; nu aveau timp pentru problemele mele. Singura care venea era Anca, vecina de la trei, care îmi aducea uneori supă sau mă ajuta să-i adorm.

— Irina, nu e vina ta! Dumnezeu ți-a dat trei copii pentru că știe că poți! îmi spunea ea.

Dar eu nu simțeam decât rușine. La fiecare control medical, asistentele mă priveau cu milă sau cu reproș.

— Trei copii? Vai de capul tău… Cum te descurci?

Într-o zi, când băieții aveau aproape un an, Sorin a venit acasă cu o hârtie mototolită.

— Am găsit ceva de muncă la construcții în Germania. Plec peste două săptămâni.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Și noi? Ce facem fără tine?

— N-avem altă șansă! Dacă nu plec, murim de foame aici!

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singură cu tripleții și cu o soacră care mă acuza zilnic că nu sunt în stare de nimic.

— Dacă era după mine, îi dădeam la orfelinat! Ce viață e asta pentru ei?

M-am ridicat într-o zi și i-am spus:

— Sunt copiii mei! N-o să-i dau nimănui!

Am început să caut soluții: am cusut haine pentru vecine, am făcut curățenie prin blocuri, orice ca să aduc un ban acasă. În fiecare seară mă uitam la copiii mei adormiți și mă întrebam dacă vor avea vreodată o viață normală.

După un an, Sorin s-a întors schimbat. Mai tăcut, mai obosit, dar cu ceva bani strânși. Ne-am privit lung, fără să știm dacă mai suntem aceeași familie.

— Îmi pare rău că te-am lăsat singură… Dar n-am avut de ales.

L-am iertat. Poate pentru că nu aveam altceva decât pe el și pe copii. Poate pentru că încă mai speram că vom fi fericiți.

Acum băieții au patru ani și râd toată ziua prin casă. Nu avem mult, dar avem dragoste. Și uneori mă întreb: oare cât de mult poate duce o inimă de mamă? Cât putem sacrifica fără să ne pierdem pe noi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că dragostea e suficientă când viața te pune la încercare?