„Am plecat la muncă în Italia șase luni. Poate acum e rândul soției mele?”: Nu mi-am imaginat niciodată cât de ușor poate cheltui banii noștri
— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot să trag singur la jugul ăsta! am izbucnit într-o seară, când am văzut din nou portofelul aproape gol, deși mă întorsesem de doar două săptămâni din Italia.
Stăteam în bucătăria noastră mică din Ploiești, cu mâinile încleștate pe masă. Fetița noastră, Mara, dormea deja. Elena s-a uitat la mine cu ochii mari, obosiți, dar nu a spus nimic. Tăcerea ei m-a enervat și mai tare.
— Știi cât am muncit acolo? Știi cum e să cari saci de ciment toată ziua, să dormi cu încă trei bărbați într-o cameră de cămin? Am venit acasă cu 4.000 de euro. Unde sunt banii, Elena?
Ea a oftat și a început să-și frământe mâinile.
— Am plătit ratele, am luat haine pentru Mara, rechizite… Și tu ai zis să-i luăm calculator, că are nevoie la școală. Plus facturile… totul s-a scumpit, Mihai!
Mihai mă cheamă. Am 38 de ani și n-am terminat facultatea. Am lucrat pe unde am apucat: construcții, fabrică, paznic de noapte. Niciodată nu mi-a fost rușine de muncă. Dar anul trecut, când patronul m-a anunțat că nu mai are nevoie de mine, am simțit că se prăbușește lumea. Am găsit pe cineva care m-a ajutat să plec la muncă în Italia. Șase luni am tras ca un câine. M-am întors cu speranța că o să respirăm puțin.
Elena are 36 de ani. A terminat Literele la București, dar n-a găsit niciodată ceva stabil în domeniu. De zece ani lucrează la un magazin de cosmetice din mall. Salariul ei abia acoperă cheltuielile cu grădinița și câteva cumpărături.
— Nu vreau să te cert, dar nu mai putem trăi așa! am continuat eu, simțind cum mi se strânge gâtul de nervi și neputință. Poate ar trebui să pleci și tu o perioadă. Să vezi cum e!
Elena s-a ridicat brusc de la masă.
— Crezi că eu nu muncesc? Crezi că e ușor să stai toată ziua în picioare, să zâmbești la cliente care te tratează ca pe o slugă? Eu nu pot pleca! Cine are grijă de Mara?
— Eu am avut grijă de Mara cât ai fost tu plecat! a venit replica ei ca un bici.
Adevărul e că mama Elenei a stat cu noi cât am fost eu plecat. Dar nu voiam să recunosc asta acum.
— Știi ce? Poate ar trebui să încercăm altfel. Poate e timpul să-ți cauți ceva mai bun. Sau poate chiar să pleci tu și să vezi cum e!
A izbucnit în plâns. M-am simțit vinovat, dar și furios. De ce trebuie mereu eu să sacrific totul? De ce nu poate și ea?
În zilele următoare, tensiunea a plutit între noi ca un nor greu. Mara simțea și ea ceva; era mai tăcută decât de obicei.
Într-o seară, după ce am culcat-o pe Mara, Elena a venit lângă mine pe canapea.
— Mihai, nu vreau să ne certăm. Dar nici eu nu mai pot. M-am gândit… poate ar trebui să încerc să-mi caut ceva în alt oraș. Poate la București… O prietenă mi-a zis că se caută profesori suplinitori.
Am rămas mut. Nu mă așteptam la asta.
— Și cu Mara ce facem?
— O ducem la mama o perioadă. Sau poate găsim o bonă… Nu știu încă. Dar trebuie să facem ceva!
Am simțit pentru prima dată că nu sunt singurul care vrea o schimbare. Dar m-a speriat gândul că Elena ar putea pleca. Dacă îi place acolo? Dacă nu se mai întoarce?
Au trecut două luni de atunci. Elena a început să trimită CV-uri și chiar a fost chemată la două interviuri la școli din București. Eu am găsit ceva de lucru pe șantier aici, dar banii tot nu ajung.
Într-o seară, după ce am plătit ultima rată din banii rămași din Italia, m-am uitat lung la Elena.
— Crezi că o să fie mai bine dacă pleci tu?
Ea m-a privit trist:
— Nu știu… Dar trebuie să încercăm orice ca să nu ne pierdem unul pe altul sau pe noi înșine.
Mara ne-a auzit și a venit lângă noi:
— Mami, tati… vă iubesc! Să nu vă certați!
Am strâns-o în brațe și am simțit cum mi se rupe sufletul.
Acum stau și mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să ne pierdem liniștea pentru bani? Oare chiar merită sacrificiul ăsta? Sau ar trebui să găsim curajul să schimbăm totul înainte să fie prea târziu?