Am plecat la maternitate cu un vis, dar m-am întors acasă cu trei destine

— Nu pot să cred, Irina! Trei?! Cum adică trei?
Vocea lui Vlad răsuna în salonul rece al maternității, spartă de ecoul ploii care bătea în geamuri. Încercam să-mi țin lacrimile, dar totul în mine se rupea. Mă țineam de marginea patului, cu perfuzia atârnându-mi de braț, și mă uitam la el ca la un străin.
— Vlad, nici eu nu știam… Doctorița mi-a spus abia acum. Nu s-a văzut la ecograf…
El s-a întors cu spatele, mâinile-i tremurau.
— Și ce facem acum? Cum o să ne descurcăm? N-avem bani nici pentru unul, Irina!
Aș fi vrut să-l strig înapoi, să-i spun că și mie mi-e frică, că și eu mă simt pierdută. Dar nu puteam. În burta mea, trei inimi băteau haotic, iar lumea mea se prăbușea sub greutatea unei vești pe care nu o cerusem.

În acea noapte, am născut. Trei plânsete subțiri au spart liniștea spitalului din Pitești. Două fete și un băiat. I-am privit pe fiecare, mici, fragili, conectați la fire și aparate. Asistentele șușoteau pe holuri: „Săraca fată… Ce-o să facă acasă cu trei?”

Mama a venit a doua zi. S-a uitat la mine cu ochii roșii de nesomn și a început să plângă.
— Irina, nu e vina ta… Dar trebuie să fim realiști. Cum o să-i crești? Vlad nici nu are serviciu stabil…

Am simțit cum mi se strânge pieptul. Mama avea dreptate. Stăteam într-o garsonieră cu pereți subțiri, chiria era aproape cât salariul meu de educatoare. Vlad lucra cu ziua pe unde apuca. Visul nostru de familie era deja fragil înainte să vină tripleții.

Primele zile acasă au fost un coșmar dulce-amar. Fiecare copil avea alt program de masă, alt plâns, altă nevoie. Nu dormeam decât câteva minute legate. Vlad dispărea tot mai des „să caute de lucru”. Mama încerca să mă ajute, dar oboseala o făcea irascibilă.

Într-o seară, când fetele plângeau amândouă și băiatul avea febră, Vlad a izbucnit:
— Eu nu mai pot! Nu asta mi-am dorit! De ce nu putem da unul spre adopție? Sau măcar să cerem ajutor la Protecția Copilului?

M-am uitat la el ca la un monstru.
— Sunt copiii noștri! Cum poți să spui așa ceva?

A plecat trântind ușa. Mama a venit lângă mine și m-a luat în brațe.
— Irina, poate are dreptate… Poate ar trebui să te gândești la binele lor. Dacă nu poți să le oferi tot ce au nevoie…

M-am simțit trădată de toți. Am plâns până dimineața, cu copiii la piept. În mintea mea se dădea o luptă: să renunț la unul dintre ei pentru ca ceilalți doi să aibă o viață mai bună? Să accept că nu sunt destul de bună ca mamă?

Zilele au trecut greu. Vlad venea tot mai rar acasă. Mama mă presa să iau o decizie. Vecinii șușoteau pe scară: „Săraca Irina… O s-o lase Vlad cu toți copiii.”

Într-o dimineață, când băiatul meu cel mic a făcut convulsii și am fugit cu el la spital, am simțit că mă prăbușesc. Am stat pe holuri ore întregi, singură, cu două fetițe acasă la mama și un băiețel între viață și moarte.

Atunci am întâlnit-o pe doamna Stanciu, o asistentă trecută prin multe.
— Draga mea, știu că e greu… Dar copiii ăștia te-au ales pe tine. Nu-i lăsa! O să găsești putere unde nici nu crezi.

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am început să caut soluții: am aplicat pentru ajutor social, am vorbit cu preotul din cartier care ne-a adus lapte praf și scutece din donații. Am găsit alte mame cu tripleți pe Facebook care mi-au dat sfaturi și m-au ascultat nopți întregi.

Vlad s-a întors după două luni. Era slab, neras, dar ochii lui aveau altceva – regret sau poate rușine.
— Iartă-mă, Irina… Am fost laș. Dar vreau să încerc din nou. Pentru copii.

Nu l-am iertat ușor. Încă nu știu dacă l-am iertat cu adevărat. Dar am acceptat ajutorul lui.

Anii au trecut greu și frumos în același timp. Tripleții au crescut – fiecare cu personalitatea lui: Ana e visătoare și sensibilă, Ilinca e încăpățânată și curajoasă, iar Radu e liniștit și mereu protector cu surorile lui.

Familia noastră e departe de a fi perfectă. Ne certăm des din cauza banilor sau a oboselii. Mama încă îmi spune uneori că „ar fi fost mai ușor cu unul singur”. Vlad are zile când dispare în tăcerea lui.

Dar când îi văd pe toți trei jucându-se împreună în parc sau când mă strâng în brațe seara înainte de culcare, știu că am făcut alegerea corectă.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ar fi avut curajul să țină toți copiii? Câți ar fi renunțat? Și oare cât valorează fericirea adevărată dacă nu e clădită pe sacrificiu?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut puterea să mergeți mai departe sau ați fi ales calea mai ușoară?