Am muncit o viață pentru fiica mea, iar acum ginerele vrea să vândă casa pe care am construit-o pentru ea

— Nu pot să cred că vorbești serios, Radu! am izbucnit, simțind cum îmi tremură mâinile pe cana de ceai. Maria, fiica mea, stătea între noi, cu ochii în pământ, iar ginerele meu, cu o privire rece, își susținea poziția fără să clipească.

— Mamă, te rog, nu te supăra, dar e și casa noastră acum, a încercat Maria să mă liniștească, dar vocea ei era stinsă, ca și cum nu mai avea putere să lupte.

Totul a început cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, când Maria avea doar cinci ani și încă își purta părul prins în două codițe. Eram proaspăt divorțată, cu un salariu modest de contabilă la o firmă mică din Ploiești. În fiecare seară, după ce o culcam pe Maria, mă așezam la masa din bucătărie și calculam: cât pot pune deoparte luna asta? Am început să fac curățenie la vecini, să calc rufe pentru bătrânii din bloc, orice ca să strâng bani. Visam să-i ofer Mariei ceea ce eu nu am avut niciodată: siguranța unui acoperiș deasupra capului, fără grija chiriei sau a evacuărilor.

Anii au trecut, iar Maria a crescut. A intrat la facultate la București, iar eu am continuat să economisesc. Când a terminat, am găsit o casă mică, dar cochetă, la marginea orașului. Am investit fiecare leu economisit, am zugrăvit pereții cu mâinile mele, am pus parchet, am cumpărat mobilă nouă, totul ca să-i fie bine. Îmi amintesc și acum cum am plâns de bucurie când i-am dat cheile, iar ea m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi: „Mamă, nu știu cum să-ți mulțumesc!”

Apoi a apărut Radu. La început, părea un băiat bun, muncitor, cu planuri mari. S-au căsătorit repede, iar eu am fost fericită să-i văd împreună. Dar, după nici doi ani, au început să apară discuțiile. Radu voia să se mute la București, să-și deschidă o mică afacere. Maria era însărcinată, iar eu speram că, odată cu venirea copilului, lucrurile se vor liniști.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe nepoțica mea, Radu a venit la mine cu o propunere care m-a lăsat fără cuvinte:

— Vrem să vindem casa, să ne mutăm la București. Avem nevoie de bani pentru afacere. E și casa mea acum, nu?

Am simțit cum mi se taie respirația. Toate nopțile nedormite, toate sacrificiile, toate speranțele mele pentru Maria, se spulberau într-o clipă. M-am uitat la fiica mea, dar ea nu a spus nimic. Am încercat să-i explic:

— Casa asta e pentru voi, pentru copilul vostru, să nu duceți grija zilei de mâine. Radu, tu ai părinți, știi ce înseamnă să nu ai nimic?

— Nu e vorba de asta, doamnă Elena, dar vrem să evoluăm. Aici nu avem viitor, a răspuns el, fără să clipească.

În zilele următoare, Maria a venit la mine de mai multe ori. O vedeam frântă între dorința de a-mi respecta sacrificiul și presiunea pusă de Radu. Într-o seară, a izbucnit în plâns:

— Mamă, nu știu ce să fac. Radu mă presează, spune că dacă nu vindem, nu putem merge mai departe. Dar eu nu vreau să te rănesc. Casa asta e tot ce ai muncit pentru mine…

Am strâns-o în brațe, dar în sufletul meu se dădea o luptă cumplită. Oare am greșit undeva? Am crescut-o prea dependentă de mine? Sau poate nu am învățat-o să lupte pentru ceea ce contează cu adevărat?

Într-o duminică, am chemat-o pe Maria la o plimbare în parc. Am încercat să-i explic din nou:

— Draga mea, nu casa contează, ci ce faci cu ea. Dar să nu uiți niciodată cât am muncit pentru ca tu să ai un loc al tău. Dacă vrei să o vinzi, fă-o doar dacă simți că asta e soluția pentru familia ta, nu pentru că cineva te obligă.

Maria a tăcut mult timp, apoi a spus încet:

— Mi-e frică, mamă. Mi-e frică să nu-l pierd pe Radu, dar mi-e frică și să nu te pierd pe tine. Nu vreau să te dezamăgesc.

Au trecut săptămâni în care nu am mai vorbit despre casă. Radu a început să aducă agenți imobiliari, să facă poze, să vorbească despre prețuri. Într-o seară, am auzit-o pe Maria certându-se cu el:

— Nu vreau să vând! Nu acum! Nu așa! Casa asta e tot ce am de la mama mea!

Radu a trântit ușa și a plecat. Maria a venit la mine, cu ochii roșii de plâns:

— Mamă, cred că o să divorțăm. Nu pot să-l urmez orbește. Nu pot să renunț la tot ce ai făcut pentru mine.

Am simțit o durere sfâșietoare, dar și o mândrie tăcută. Poate că, în sfârșit, Maria a înțeles ce înseamnă să lupți pentru ceea ce contează. Poate că sacrificiile mele nu au fost în zadar.

Acum, stau singură în bucătăria casei pe care am renovat-o cu mâinile mele. Maria și nepoțica mea dorm în camera de sus, iar liniștea e apăsătoare. Mă gândesc la toate mamele care au făcut sacrificii pentru copiii lor și mă întreb: oare unde se termină datoria unui părinte și unde începe dreptul copilului de a-și trăi viața după propriile reguli? Am făcut bine să mă implic atât de mult sau ar fi trebuit să-i las să-și construiască singuri drumul?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi lăsat totul pe mâna lor sau ați fi luptat până la capăt pentru ceea ce ați construit cu atâta trudă?