Am mințit-o pe fiica mea: o aștept doar pe ea și pe nepoata mea acasă – dar nu-l mai suport pe ginerele meu

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot, mă auzi? — vocea Anei, fiica mea, răsuna disperată prin telefon, undeva între suspine și șoapte. Era aproape miezul nopții, iar liniștea casei mele din Pitești fusese sfâșiată de apelul ei. M-am ridicat din pat, cu inima bătându-mi nebunește. Știam că nu sună la ora asta decât dacă ceva grav se întâmplase. — Ana, ce s-a întâmplat? Unde ești? — am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Sunt la scara blocului, cu Mara. Nu am unde să merg, mamă, te rog, lasă-mă să vin la tine! — a izbucnit ea, iar în fundal am auzit plânsul nepoatei mele, Mara, care abia împlinise cinci ani.

Nu am stat pe gânduri. Am tras pe mine un halat, am aprins lumina de pe hol și am deschis ușa larg, ca și cum aș fi putut grăbi timpul să le aducă mai repede la mine. În câteva minute, Ana și Mara au intrat în casă, cu ochii roșii și obrajii umezi. Ana tremura, iar Mara se agăța de gâtul ei, speriată.

— Ce s-a întâmplat, Ana? — am întrebat, încercând să nu las furia să-mi iasă la suprafață.

— Nu mai pot cu Vlad, mamă. Nu mai pot! A început să țipe la mine, să mă facă în toate felurile, iar Mara a văzut totul. Nu vreau să mai crească într-o casă plină de urlete și frică.

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad, ginerele meu, fusese mereu un bărbat dificil, dar niciodată nu mi-am imaginat că va ajunge să-mi sperie fata și nepoata. Întotdeauna am încercat să fiu diplomată, să nu mă bag prea mult, să nu stric echilibrul fragil al familiei lor. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt în mine.

— Rămâneți aici, cât aveți nevoie, — i-am spus, strângând-o pe Ana în brațe. — Nu trebuie să te întorci la el dacă nu vrei.

În noaptea aceea, am dormit toți trei în același pat. Ana plângea încet, Mara se foia neliniștită, iar eu priveam tavanul, încercând să-mi dau seama unde am greșit. Poate că am fost prea blândă cu Vlad, poate că am închis ochii la semnele care ar fi trebuit să mă alarmeze.

A doua zi dimineață, Vlad a sunat. Am văzut numele lui pe ecran și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu am răspuns. Ana m-a privit cu ochii mari, întrebători.

— Mamă, ce facem? Dacă vine aici? Dacă nu ne lasă în pace?

— Nu-i deschid ușa, Ana. Nu-l mai vreau în casa mea.

— Dar e tatăl Marei…

— Știu, dar nu pot să-l mai primesc aici. Nu după ce v-a făcut.

În zilele care au urmat, Vlad a încercat să o convingă pe Ana să se întoarcă acasă. Mesaje, apeluri, chiar și flori la ușă. Dar Ana era hotărâtă. Își găsise un loc de muncă part-time la o farmacie din cartier, iar Mara mergea la grădinița din apropiere. Casa mea, odinioară liniștită, era acum plină de râsete, dar și de tensiune.

Într-o seară, când Mara adormise, Ana s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Mamă, știu că nu-l suporți pe Vlad. Dar dacă mă întorc la el, măcar pentru Mara? Să aibă și ea un tată…

— Ana, nu poți să-ți sacrifici liniștea și sănătatea pentru o iluzie. Un copil are nevoie de dragoste, nu de scandaluri.

— Dar dacă nu mă descurc singură? Dacă nu pot să-i ofer Marei tot ce are nevoie?

— O să fim împreună, Ana. O să te ajut cât pot.

Am mințit. În fiecare seară, când mă retrăgeam în camera mea, simțeam cum mă apasă greutatea acestei decizii. Nu mai suportam să-l văd pe Vlad, nici măcar în poze. Îmi era teamă că, dacă ar veni la ușă, nu aș putea să mă abțin să nu-i spun tot ce am pe suflet. Dar pentru Ana și Mara, trebuia să fiu puternică.

Într-o zi, Vlad a venit la ușă. A bătut insistent, iar Ana s-a ascuns în dormitor cu Mara. Am deschis ușa doar cât să-i văd ochii.

— Unde e Ana? Vreau să vorbesc cu ea! — a spus el, cu vocea ridicată.

— Nu e aici, Vlad. Și nici nu vreau să mai vii.

— Ești o bătrână nebună! Îți distrugi familia!

— Familia mea înseamnă liniște și dragoste, nu frică și țipete. Pleacă!

A plecat trântind ușa blocului, iar eu am rămas cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan. Ana a ieșit din cameră, palidă.

— Ce-a zis?

— Nimic important. Nu-l mai lăsăm să ne tulbure.

Au trecut săptămâni. Ana a început să zâmbească din nou, Mara a prins curaj să se joace cu copiii din fața blocului. Dar eu simțeam că port o povară. Mințisem. Îi spusesem Anei că totul va fi bine, dar nu știam dacă e adevărat. Îi spusesem că o să pot să-i fiu sprijin, dar mă simțeam tot mai obosită, tot mai singură în lupta asta.

Într-o seară, Ana m-a întrebat:

— Mamă, dacă Vlad ar vrea să ne împăcăm, tu ce ai face?

Am ezitat.

— Nu știu, Ana. Nu cred că aș putea să-l primesc vreodată înapoi în casa mea. Poate că sunt egoistă. Poate că doar încerc să vă protejez. Dar nu pot să uit ce v-a făcut.

Ana a dat din cap, cu ochii în lacrimi.

— Și eu simt la fel, mamă. Dar mi-e frică de viitor.

— Și mie, Ana. Dar poate că uneori trebuie să alegem ce e mai bine pentru sufletul nostru, nu pentru aparențe.

Acum, când mă uit la Mara cum doarme liniștită, mă întreb: oare am făcut bine? Oare am dreptul să-i interzic Anei să-și refacă viața cu Vlad, dacă asta își dorește? Sau doar încerc să-mi protejez familia, chiar dacă asta înseamnă să port povara unei minciuni? Voi ce ați face în locul meu?