Am luat un credit uriaș pentru operația tatălui meu. El a cheltuit totul pe o vacanță la cazinouri.

— Nu mai am timp, Radu! Dacă nu fac operația asta săptămâna viitoare, doctorul mi-a spus că nu mai prind Crăciunul! vocea tatălui meu, Ion, tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era început de noiembrie, ploua mărunt la București, iar eu tocmai ieșisem dintr-o ședință la noul meu job, unde primisem recent o promovare. Aveam 32 de ani, un apartament în rate și o viață care abia începea să se așeze. Dar când tata a spus „nu mai prind Crăciunul”, totul s-a năruit.

— Tată, cât costă? am întrebat, deși știam că orice sumă ar fi spus, aș fi făcut rost de ea. — 15.000 de euro, Radu. Atât mi-au zis la privat. Nu mă pot duce la stat, mă omoară acolo, nu vezi ce se întâmplă? Am nevoie de banii ăștia urgent. Am simțit cum mi se taie respirația. 15.000 de euro. Salariul meu, chiar și cu promovarea, nu acoperea nici măcar jumătate din sumă. Dar era tata. Tata care mă crescuse singur după ce mama murise, tata care mă învățase să merg pe bicicletă, să nu mint, să nu renunț niciodată. Cum să-l las să moară?

În noaptea aceea n-am dormit. Am făcut calcule, am sunat la bănci, am vorbit cu prieteni. A doua zi, am semnat pentru un credit pe cinci ani. Dobândă mare, rate uriașe, dar nu conta. L-am sunat pe tata și i-am spus că am rezolvat. — Ești băiatul meu, Radu! Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine, mi-a spus el, vocea tremurândă. Am simțit o mândrie amară, dar și o teamă care nu mă lăsa să respir.

I-am transferat banii și am așteptat. Zilele treceau, iar tata nu răspundea la telefon. Îmi scria doar mesaje scurte: „Sunt la doctor”, „Nu pot vorbi acum”, „Te sun eu”. După o săptămână, am început să mă îngrijorez. Am sunat-o pe mătușa Mariana, sora lui tata, care locuia în același cartier cu el, la Ploiești. — Nu știu nimic, dragă, nu l-am văzut de câteva zile. Zicea că pleacă la București pentru analize, dar nu mi-a spus nimic de operație. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Ceva nu era în regulă.

Am luat trenul spre Ploiești și am bătut la ușa lui tata. Nimeni. Am întrebat vecinii, nimeni nu-l văzuse. Am sunat la spitalele private din București, nimeni nu avea vreun pacient pe numele lui Ion Popescu. Am început să mă panichez. Unde era tata?

După încă două zile, am primit un mesaj de la el: „Sunt bine, nu-ți face griji. Revin curând.” Atât. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am început să mă gândesc la cele mai negre scenarii. Poate că operația nu reușise, poate că era în comă, poate că… Dar nu, ceva nu se lega.

Într-o seară, la două săptămâni după ce îi trimisesem banii, am primit un telefon de la un număr necunoscut. — Alo, Radu Popescu? — Da, eu sunt. — Bună seara, vă sun de la o agenție de turism. Domnul Ion Popescu a câștigat un premiu la cazinoul nostru din… Las Vegas. Am rămas blocat. — Poftim? — Da, domnul Ion Popescu a participat la un turneu de poker și a câștigat o sumă frumoasă. Vă sunăm pentru că el a menționat că sunteți persoana de contact în caz de urgență.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Tata era în Las Vegas. Cu banii de operație. Cu banii mei. Cu banii pe care îi voi plăti cinci ani de acum înainte. Am închis telefonul și am început să tremur. Am sunat-o pe mătușa Mariana, care a început să plângă. — Nu se poate, dragă, Ion nu ar face așa ceva! Dar, în adâncul sufletului, știam că ar putea. Tata avusese mereu o slăbiciune pentru jocurile de noroc. Îmi amintesc cum, când eram mic, îl găseam uneori la barul din colț, jucând la păcănele. Dar niciodată nu crezusem că ar putea să mă mintă în halul ăsta.

După încă o săptămână, tata s-a întors. A venit la mine acasă, cu o valiză și un zâmbet larg. — Radu, băiete, să vezi ce noroc am avut! Am câștigat la poker, am trăit ca un rege! Am rămas mut. — Dar… operația? am întrebat, abia șoptind. — Eh, lasă, că nu era chiar așa grav. M-am simțit mai bine, am zis să profit de viață. Oricum, tu ai bani acum, nu? Ai fost promovat, ești mare șef. Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. — Tata, am luat un credit pentru tine. Cinci ani o să plătesc ratele astea. Pentru ce? Pentru ca tu să mergi la cazinouri?

Tata a ridicat din umeri. — Lasă, mă, că viața e scurtă. O să vezi și tu când ajungi la vârsta mea. Am izbucnit. — Viața e scurtă, dar nu pentru minciuni! Nu pentru trădare! Cum ai putut să faci asta? Cum ai putut să mă minți, să mă faci să cred că mori, doar ca să-ți satisfaci tu plăcerile?

A urmat o ceartă cum n-am mai avut niciodată. Tata a plecat trântind ușa, iar eu am rămas singur, cu ratele, cu dezamăgirea, cu sentimentul că tot ce crezusem despre familie era o minciună. Prietenii mei nu m-au înțeles. — E tatăl tău, trebuie să-l ierți, mi-au spus. Dar cum să ierți o asemenea trădare?

Au trecut luni de atunci. Tata nu m-a mai sunat. Eu plătesc în continuare ratele, mă trezesc noaptea cu gândul la minciuna lui, la zâmbetul lui larg când mi-a spus că viața e scurtă. Mă întreb dacă sângele chiar apă nu se face sau dacă, uneori, trebuie să înveți să te protejezi chiar și de cei pe care îi iubești cel mai mult.

Oare cât de departe putem merge pentru familie? Și când e momentul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?